dintre jucătorii de volei care se dădea mult înapoi după o minge înaltă) şi tot timpul acesta am fost sigur de un lucru: puteam fi colegi, puteam fi prieteni. Poate chiar prieteni buni, însă niciodată nu vom fi mai mult, indiferent ce spera Mimi. Într-o comedie cu Rock Hudson şi Doris Day, această primă întâlnire a noastră ar fi fost neîndoios considerată drept nostimă, dar în viaţa reală, în faţa unui public care încă mai rânjea, a fost doar jenantă şi incomodă. Da, era foarte drăguţă. Da, mă simţeam foarte bine să merg lângă o fată aşa de înaltă şi tot să fiu eu cel mai înalt. Şi, sigur, mi-a plăcut duritatea elastică a sânului prins în stratul de bumbac cumsecade şi nailon sexi. Dar în cazul în care nu cumva n-ai decât cincisprezece ani, o pipăială accidentală la o petrecere în aer liber nu se califică la statutul de dragoste la prima vedere.

I-am dat nou inventatei (sau reinventatei) domnişoare Dunhill o bere, am făcut conversaţie lângă barul improvizat exact atâta timp cât o cerea buna cuviinţă. Am râs când porumbelul închiriat de Vince Knowles pentru această ocazie şi-a scos capul din joben şi l-a ciupit de deget. I-am arătat mai mulţi profesori de la Denholm (unii deja gata să plece din Oraşul Sobrietăţii cu Expresul Alcoolului). A spus că n-o să reuşească niciodată să-i ţină minte pe toţi, iar eu am asigurat-o că o să şi-i amintească. I-am spus să mă caute dacă are nevoie de orice fel de ajutor. Atâta timp cât o cerea buna cuviinţă. Gambiturile conversaţionale previzibile. Apoi mi-a mulţumit din nou pentru că nu o lăsasem să cadă şi a plecat să vadă dacă putea fi de folos la organizarea copiilor în cete care să lovească piñata cu bastoanele. M-am uitat după ea, nu îndrăgostit, dar nutrind ceva poftă trupească; recunosc că m-am gândit un pic la capătul ciorapului şi la jartiera roz.

M-am gândit iarăşi la ea în noaptea aceea când mă pregăteam de culcare. Umplea mult spaţiu, dar într-un mod foarte plăcut ochiului, şi nu fusesem singurul bărbat care-i urmărise mersul legănat în rochia cu trandafiri; dar atâta tot, pe bune. Ce altceva? Nu cu multă vreme înainte de a începe cea mai ciudată călătorie din lume, citisem o carte intitulată Reliable Wife şi mi-a venit în minte o propoziţie din ea chiar când m-am vârât în pat: „A uitat să iubească.”

Eu sunt ăsta, mi-am spus stingând lumina. Am uitat complet. Şi pe când greierii mă duceau uşor în lumea somnului: Dar nu mi-a plăcut doar sânul, mi-a plăcut şi greutatea ei. Greutatea ei în braţele mele.

Şi cum avea să se dovedească mai târziu, nu uitasem deloc să iubesc.

7

Luna august a acelui an a fost ca un cuptor încins în Jodie, cu temperaturi ce nu scădeau sub treizeci şi cinci de grade şi ajungând în unele zile chiar la patruzeci. Aparatul de aer condiţionat din casa mea de pe Mesa Lane era bun. Dar nu într-atât de bun încât să facă faţă acestui asalt susţinut. Uneori aerul era un pic mai respirabil – mai ales dacă fusese o răpăială scurtă seara –, dar nu cu mult.

În dimineaţa de 27 august, stăteam la birou şi lucram la Locul crimei, având pe mine doar un şort de baschet, când a sunat cineva la uşă. M-am încruntat, era duminică, nu cu multă vreme înainte auzisem clopotele bisericilor concurente, iar majoritatea cunoscuţilor mei participau la slujbă într-unul dintre cele patru sau cinci locaşuri de cult ale oraşului.

Am tras un tricou pe mine şi m-am dus la uşă. În prag stăteau antrenorul Borman şi Ellen Dockerty, fosta şefă a Catedrei de lucru manual şi director în funcţie al liceului în următorul an şcolar; nimeni nu se mirase când Deke îşi depusese demisia în aceeaşi zi cu Mimi. Antrenorul era îmbrăcat cu un costum albastru-închis, şi cu o cravată ţipătoare care-i strângea gâtul ţeapăn. Ellen purta un costum cenuşiu foarte sobru, înviorat doar de o adiere de dantelă la gât. Erau gravi. Iar primul meu gând, la fel de credibil pe cât era de nebunesc, a fost: Ştiu. Au aflat cumva cine sunt şi de unde vin. Şi au venit ca să-mi spună.

Buzele antrenorului Borman tremurau, iar ochii lui Ellen erau plini de lacrimi. Atunci am înţeles:

– Mimi?

Antrenorul a dat din cap:

– M-a sunat Deke. Am luat-o pe Ellie – de obicei o iau la slujba de la biserică – şi mergem şi le spunem oamenilor. Mai întâi le spunem celor pe care i-a plăcut mai mult.

– Îmi pare rău, am spus. Ce face Deke?

– Pare că se ţine tare, a zis Ellen uitându-se cu asprime la antrenorul Borman. Cel puţin aşa pretinde el.

– Da, e bine, a spus şi antrenorul. Dărâmat, fireşte.

– Fireşte, am fost eu de acord.

– O s-o incinereze, buzele lui Ellen s-au făcut pungă în semn de dezaprobare. Spune că aşa a vrut ea.

Mi-a venit o idee:

– Ar trebui să facem un fel de întrunire comemorativă când începe şcoala. Vreţi? Să vorbească oamenii despre ea. Poate să proiectăm şi nişte diapozitive. Trebuie să existe o mulţime de fotografii ale ei.

– Asta ar fi o idee minunată, a exclamat Ellen. Te ocupi tu, George?

– Bucuros.

– Roag-o pe domnişoara Dunhill să te ajute.

Şi a adăugat înainte să mă ducă mintea la alte codoşlâcuri:

– Cred că ar fi bine ca fetele şi băieţii care au iubit-o pe Meems să ştie că înlocuitoarea ei a participat la organizarea adunării comemorative. Şi o să-i folosească şi lui Sadie.

Sigur că o să-i folosească. Ca nou venită în şcoală, avea nevoie de toată bunăvoinţa din lume.

– Bine, o să vorbesc cu ea. Vă mulţumesc. Sunteţi bine amândoi?

– Sigur, a răspuns antrenorul cu dârzenie, dar buzele încă îi tremurau.

Şi l-am îndrăgit pentru asta.

S-au îndreptat spre maşina parcată lângă trotuar. Antrenorul o ţinea pe Ellen de cot. Şi l-am îndrăgit şi pentru asta.

Am închis uşa, m-am aşezat pe băncuţa din holul mic de la intrare şi m-am gândit cum