spunea Mimi că ar fi nefericită dacă nu m-aş ocupa de piesa de la şcoală. Şi dacă nu aş veni să lucrez cu normă întreagă cel puţin un an. Şi dacă n-aş veni la petrecerea ei de după nuntă. Mimi, care credea că De veghe în lanul de secară trebuie să se găsească în biblioteca şcolii şi care nu se împotrivea unei partide de coţăială în serile de sâmbătă. Era unul din acei angajaţi ai şcolii de care copiii îşi amintesc multă vreme după absolvire şi pe care îi vizitează multă vreme după ce şi-au lăsat copilăria în urmă. Unul dintre acei oameni care apar în viaţa unui elev într-un moment crucial şi i-o schimbă în bine pentru totdeauna.

Cine poate găsi o femeie virtuoasă? întreabă proverbul biblic. Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Ea face rost de lână şi in şi lucrează cu mâini harnice. Şi este ca o corabie de negoţ; de departe aduce hrana.

Mai există şi alte haine decât cele pe care ţi le pui pe spate, orice profesor ştie asta, iar hrana nu este doar ce bagi în gură. Duduia Mimi i-a hrănit şi îmbrăcat pe mulţi. Inclusiv pe mine. Am stat pe băncuţa pe care o cumpărasem de la un talcioc din Fort Worth, cu capul aplecat şi cu obrajii în palme. M-am gândit la ea şi eram foarte trist, dar ochii mi-au rămas uscaţi.

Niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios.

8

Sadie a fost de acord să mă ajute să organizez o adunare comemorativă. M-am ocupat de ea în ultimele două săptămâni ale acelui august de foc. L-am pus pe Mike Coslaw să citească Pildele lui Solomon, capitolul 31, din Biblie, unde este descrisă femeia virtuoasă, iar Al Stevens s-a oferit să spună cum Mimi botezase cu numele Prongburger specialitatea casei, poveste pe care nu o auzisem niciodată din gura ei. Am strâns şi vreo două sute de fotografii. Cel mai mult îmi plăcea aceea în care Mimi şi Deke dansau twist la o serată şcolară. Ea părea că se simte excelent; el îţi dădea senzaţia că are înfipt un ac de dimensiuni considerabile în fund. Am triat pozele în biblioteca şcolii. Pe plăcuţa de pe birou scria acum DOMNIŞOARA DUNHILL în loc de DUDUIA MIMI.

În toată perioada asta nu ne-am sărutat niciodată, nu ne-am ţinut niciodată de mâini, nu ne-am privit niciodată lung în ochi. Sadie nu mi-a vorbit despre căsnicia ei falimentată şi nici despre motivele care au făcut-o să vină în Texas din Georgia. Eu nu i-am vorbit despre roman şi nici despre trecutul meu, în mare parte născocit. Am vorbit despre cărţi. Am vorbit despre Kennedy, despre a cărui politică externă Sadie spunea că e şovinistă. Am vorbit despre nou apăruta mişcare pentru drepturile civile. I-am povestit despre bucata de scândură pusă peste pârâul din spatele staţiei de benzină Humble Oil din Nord Carolina. Mi-a spus că a văzut şi ea facilităţi asemănătoare pentru oamenii de culoare din Georgia, dar crede că au zilele numărate. Era de părere că şcolile se vor desegrega, dar nu mai devreme de anii şaptezeci. I-am spus că s-ar putea să se întâmple mai curând, la iniţiativa noului preşedinte şi a fratelui său, procurorul general.

A râs zgomotos:

– Îl respecţi mai mult decât mine pe irlandezul ăla zâmbăreţ. Spune-mi, crezi că se tunde vreodată?

Nu am devenit iubiţi, dar am devenit prieteni. Uneori se împiedica de diferite lucruri (se împiedica şi în propriile ei picioare) şi am prins-o să nu cadă de vreo două ori, dar niciuna dintre aceste întâmplări nu a fost la fel de memorabilă ca prima. Uneori spunea că trebuie neapărat să fumeze o ţigară şi atunci o întovărăşeam în zona de fumat pentru elevi din spatele atelierului.

– O să-mi pară rău când n-o să mai pot să vin aici şi să mă tolănesc pe bancă în blugi, a exclamat ea într-o zi, cu mai puţin de o săptămână înainte de începerea şcolii. E aşa un aer îmbâcsit în cancelarie.

– O să se schimbe şi asta într-o bună zi. În şcoli va fi interzis fumatul. Şi pentru elevi şi pentru profesori.

A zâmbit. Avea un zâmbet frumos, cu buze pline, bogate. Şi trebuie să spun că blugii îi stăteau foarte bine. Avea picioare lungi, lungi. Ca să nu mai pomenesc de portbagajul bombat exact cât trebuie.

– O societate fără ţigări… Copii negri şi copii albi care învaţă împreună în armonie perfectă… nu-i de mirare că scrii un roman, ai o imaginaţie dată naibii. Ce altceva mai vezi în globul de cristal, George? Rachete pe lună?

– Şi asta, dar va dura ceva mai mult decât integrarea rasială. De unde ştii că scriu un roman?

– De la duduia Mimi, mi-a răspuns şi şi-a stins ţigara într-una din cele şase scrumiere cu nisip. Mi-a zis că e bun. Că tot a venit vorba despre duduia Mimi, cred că ar trebui să ne întoarcem la treabă. Am terminat cu pozele, nu?

– Da.

– Şi eşti convins că n-o să fie prea siropos dacă pui cântecul acela din West Side Story în timpul diapozitivelor?

Eram convins că „Somewhere” era mai siropos decât Iowa şi Nebraska la un loc, dar Ellen Dockerty zicea că fusese melodia preferată a lui Mimi.

I-am spus asta lui Sadie şi ea a râs:

– Nu am cunoscut-o atât de bine, dar nu cred aşa ceva. Poate că e cântecul preferat al lui Ellie.

– Acum, că mă gândesc mai bine, s-ar putea să ai dreptate. Auzi, Sadie, vrei să vii cu mine vineri la meciul de fotbal? Să te vadă copiii înainte de începerea şcolii?

– Mi-ar face plăcere.

Apoi a făcut o pauză, părând puţin stingherită:

– Atâta vreme cât nu… ştii tu… cât nu-ţi faci păreri greşite. Încă nu sunt pregătită să am întâlniri. Poate n-o să fiu pregătită multă vreme.

– Nici eu nu sunt pregătit.

Probabil că ea se gândea la fostul, dar eu mă gândeam la Lee Oswald. În curând îşi va recăpăta paşaportul american. Apoi