va trebui doar să facă rost prin matrapazlâcuri de o viză sovietică de ieşire din ţară pentru soţia sa.

– Dar prietenii se duc câteodată împreună la meciuri.

– Ai dreptate. Şi îmi face plăcere să merg cu tine, George.

– Pentru că sunt mai înalt.

M-a lovit în joacă – ca o soră mai mare.

– Aşa-i amice. Mă uit în sus la tine.

9

La meci, practic toată lumea s-a uitat în sus la noi, cu un respect amestecat cu teamă, de parcă am fi aparţinut unei rase diferite. Mi-a plăcut, iar Sadie n-a mai arătat cât de conştientă este de înălţimea ei. Purta un tricou Lion Price şi blugii decoloraţi. Cu părul blond strâns în coadă de cal, arăta ca o elevă de liceu. O elevă înaltă, probabil membră a echipei de baschet.

Am stat pe locurile rezervate profesorilor şi am izbucnit în urale când Jim LaDue a străpuns apărarea echipei Arnette Bears cu câteva pase scurte şi apoi o bombă de vreo şaizeci de metri care a ridicat mulţimea în picioare. La pauză scorul era 31 pentru Denholm şi 6 pentru Arnette. Când jucătorii au ieşit de pe teren, locul lor fiind luat de fanfara cu tube şi trompete, am întrebat-o dacă vrea un hotdog şi o Cola.

– Sigur că vreau, dar acum coada trebuie să fie până în parcare. Aşteaptă până o să se ceară un time-out. Şi trebuie să şi urlăm ca leii şi să-l ovaţionăm pe Jim.

– Cred că te descurci singură.

Mi-a zâmbit şi m-a apucat de braţ.

– Nu. Am nevoie de ajutorul tău. Sunt nouă aici.

Când m-a atins, am simţit un fior cald pe care nu-l puteam asocia cu prietenia. Şi de ce nu? Obrajii i se îmbujoraseră, ochii îi străluceau; sub cerul verde-albastru al amurgului texan era mai mult decât drăguţă. Şi dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în pauza aceea, lucrurile ar fi avansat mai repede între noi.

Fanfara a mărşăluit aşa cum fac fanfarele şcolilor, în cadenţă, dar nu şi în tonalitate, zbierând un potpuriu pe care nu-l prea puteai recunoaşte. Când au isprăvit, majoretele au ţopăit până la linia de cincizeci de metri, şi-au aruncat pompoanele la picioare şi şi-au pus mâinile în şold.

– Vrem un L!

Le-am dat ce ne-au cerut, apoi, la insistenţele lor, le-am oferit şi un I, un O, un N şi un S.

– Ce înseamnă?

– LIONS!

Tribuna gazdelor ridicată în picioare, a început să bată din palme.

– Cine va câştiga?

– LIONS!

Luând în calcul scorul de la pauză nu încăpea nicio îndoială.

– Atunci să vă auzim cum urlaţi!

Şi am urlat, aşa cum cerea obiceiul, întorcându-ne, mai întâi, la stânga, apoi la dreapta. Sadie se dezlănţuise complet, cu mâinile făcute pâlnie în dreptul gurii, cu coada de cal zburându-i de pe un umăr pe celălalt.

Au urmat scandările pentru Jim. În ultimii trei ani – da, al nostru domn LaDue îşi începuse cariera de mijlocaş încă din primul an de liceu – era o afacere simplă. Majoretele ar fi strigat ceva de genul Cine ne conduce? Cine puncte ne aduce? Şi toată mulţimea ar fi răcnit JIM! JIM! JIM! După care majoretele ar mai fi executat câteva tumbe şi ar fi ieşit de pe teren, lăsând locul liber pentru fanfara celeilalte echipe care ar fi îngânat un cântec sau două. Dar anul acesta, onorând probabil sezonul de adio al lui Jim, scandarea se schimbase.

De fiecare dată când publicul urla JIM, majoretele răspundeau cu prima silabă a numelui său de familie, lungind-o ca pe o notă muzicală. Era ceva nou, dar deloc complicat, iar mulţimea s-a prins repede. Sadie scanda din toate puterile, până când şi-a dat seama că eu tac. Stăteam lângă ea cu gura căscată.

– George? Ce s-a întâmplat?

Nu i-am putut răspunde. De fapt, abia dacă am auzit-o. Pentru că mare parte din mine se întorsese în Lisbon Falls. Tocmai ce ieşisem prin vizuina de iepure, trecusem de uscătorie şi pe sub lanţ. Fusesem pregătit să mă întâlnesc cu Omul cu bilet galben, dar nu fusesem pregătit să fiu atacat de acesta, ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că acum nu mai era Omul cu bilet galben; acum el era Omul cu bilet portocaliu. Nu trebuie să fii aici, îmi spusese. Cine eşti? Ce cauţi aici? Şi când am vrut să-l întreb dacă a fost la vreo întrunire a Alcoolicilor Anonimi, mi-a spus…

– George?

Acum vocea lui Sadie era de-a dreptul îngrijorată:

– Ce e? Ce s-a întâmplat?

Suporterii se amuzau teribil scandând incantaţia cea nouă. Majoretele strigau JIM!, iar tribunele răspundeau LA!

Cară-te, Jimla! Asta îmi mârâise Omul cu bilet galben care devenise Omul cu bilet portocaliu (dar care mai avea până să devină Omul cu bilet negru mort-de-propria-i-mână), şi asta auzeam acum, strigăt aruncat înainte şi înapoi ca o minge medicinală, între majorete şi cele două mii cinci sute de suporteri de pe stadion.

JIMLA! JIMLA! JIMLA!

Sadie m-a apucat de braţ şi m-a scuturat:

– Spune ceva, domnule! Spune ceva, că mă sperii!

M-am întors către ea şi m-am forţat să schiţez un zâmbet. Crede-mă, nu mi-a fost uşor.

– Cred că mi-a scăzut glicemia. Mă duc să iau nişte Cola.

– N-ai să leşini, nu? Pot să te conduc la punctul de prim-ajutor dacă…

– N-am nimic, am spus şi, fără să mă gândesc ce fac, i-am sărutat vârful nasului.

Un copil a strigat de undeva, de prin preajmă:

– Bravo, domnu’ A!

În loc să pară iritată, şi-a mişcat nasul ca un iepure, apoi mi-a surâs:

– Atunci, du-te. Înainte să-mi întinezi reputaţia. Şi adu-mi un cârnat chili. Şi multă brânză.

– Da, coniţă.

Trecutul se armonizează cu sine însuşi, măcar atât am reuşit să înţeleg. Dar ce cântec era acesta? Nu ştiam şi eram foarte îngrijorat. În tunelul din beton care ducea la standul de răcoritoare, incantaţia era mult amplificată, făcându-mă să vreau să-mi pun mâinile la urechi ca să n-o mai aud.

JIMLA, JIMLA, JIMLA.

Partea a IV-aSadie şi generalul     Capitolul 14 1

Adunarea comemorativă a avut loc după cursurile primei zi de şcoală şi dacă succesul ar