putea fi măsurat după numărul de batiste ude, înseamnă că spectacolul pe care l-am înjghebat împreună cu Sadie a fost un triumf. Sunt convins că a fost terapeutic pentru copii şi cred că i-ar fi plăcut şi duduii Mimi. „Oamenii sarcastici sunt nişte blegomani sub armură”, îmi spusese ea odată. „Iar eu nu fac excepţie.”

În timpul cât s-au prezentat elogiile, profesorii şi-au păstrat calmul. Primele semne de emoţie le-au dat când Mike a început să recite din Pildele lui Solomon. Apoi, pe parcursul proiecţiei de diapozitive, însoţite de dulcegăreala de muzică din West Side Story, s-au frânt, începând să plângă unul câte unul. Antrenorul Borman mi s-a părut cel mai amuzant. Cu obrajii roşii scăldaţi în lacrimi şi cu suspine icnite ieşind din pieptul lui masiv, acest guru al fotbalului de la liceul Denholm îmi aducea aminte de al doilea cel mai faimos răţoi animat, Baby Huey.

I-am şoptit această opinie lui Sadie care stătea alături de mine lângă ecranul mare pe care se succedau imagini cu duduia Mimi. Şi ea plângea, dar a fost nevoită să iasă de pe scenă când hohotele de râs au ameninţat să-i învingă lacrimile. Aflată la siguranţă în penumbra culiselor, m-a privit cu reproş… şi mi-a arătat degetul. Cred că o meritam. M-am întrebat dacă duduia Mimi şi-ar fi închipuit că Sadie şi cu mine ne înţelegeam de minune.

Probabil că da.

Pentru piesa din toamnă am ales Doisprezece oameni furioşi şi am neglijat dinadins să informez compania de teatru Samuel French că intenţionam să intitulez versiunea noastră Juraţii, ca să pot să am şi fete în distribuţie. Urma să ţin probele la sfârşitul lui octombrie şi să încep repetiţiile pe 13 noiembrie după ultimul meci programat al echipei Lions. Îl vedeam pe Vince Knowles în rolul Juratului #8 – răzvrătitul care fusese jucat în film de Henry Fonda – şi îi rezervasem lui Mike Coslaw ceea ce mie mi se părea cel mai bun rol al piesei: Juratul #3, neobrăzat şi dur.

Dar începusem să mă concentrez asupra unui spectacol mult mai important, unul pe lângă care povestea cu Frank Dunning nu era decât un vodevil de mahala. Am să-l intitulez Jake şi Lee în Dallas. Dacă totul mergea bine, va fi o tragedie într-un singur act. Trebuia să fiu pregătit să intru pe scenă când va fi momentul, iar asta însemna să încep din timp.

2

Pe 6 octombrie echipa Denholm Lions a câştigat al cincilea meci din ceea ce se arăta a fi un sezon fără înfrângeri care va fi dedicat lui Vince Knowles, băiatul care l-a interpretat pe George în Oameni şi şoareci şi care nu va mai apuca să joace în adaptarea piesei Doisprezece oameni furioşi scrisă de George Amberson – dar despre toate astea îţi voi povesti puţin mai târziu. Urma un weekend de trei zile, pentru că luni era Ziua lui Columb.

Şi luni m-am dus la Dallas. Majoritatea magazinelor erau deschise, şi prima oprire am făcut-o la o casă de amanet de pe Greenville Avenue. I-am spus omuleţului de la tejghea că vreau să cumpăr cea mai ieftină verighetă pe care o avea. Am părăsit magazinul cu o verigă de aur de opt dolari (măcar părea să fie aur) pe inelarul de la mâna stângă. Apoi m-am dus în centru, la un magazin pe care îl descoperisem în Dallas Yellow Pages: Silent Mike Satellite Electronics. Aici am fost întâmpinat de un individ curăţel, cu ochelari cu rame de baga şi o cocardă cu un mesaj ciudat de futurist pe vestă NU TE ÎNCREDE ÎN NIMENI.

– Eşti Silent Mike? l-am întrebat.

– Da.

– Şi eşti mut pe bune?

A zâmbit:

– Depinde cine ascultă.

– Să zicem că nimeni, am spus şi i-am explicat ce doresc.

S-a dovedit că puteam economisi cei opt dolari daţi pe verighetă pentru că nu-l interesa câtuşi de puţin imaginara mea soţie care călca strâmb. Pe proprietarul Satellite Electronics îl interesau dispozitivele pe care voiam să le cumpăr. În această privinţă era Mike cel Vorbăreţ.

– Domnule, poate că pe planeta de pe care vii dumneata or avea echipamente din astea, dar nici vorbă să le găseşti aici.

Replica lui mi-a amintit de duduia Mimi când m-a comparat cu extraterestrul din Ziua în care pământul s-a oprit.

– Nu înţeleg ce vrei să spui.

– Vrei un dispozitiv de interceptare fără fir? Bine. Am câteva în vitrina aia din stânga ta. Se cheamă tranzistori. Mă aprovizionez şi cu Motorola şi cu GE, iar cele mai bune sunt alea japoneze.

Se întrerupse să-şi împingă buza inferioară înainte ca să-şi sufle o şuviţă de păr de pe frunte.

– Nu că-i un şut în fund? Acu’ cinşpe ani le-am transformat două oraşe în cenuşă radioactivă, dar crezi că au murit? Nici vorbă! S-au ascuns prin văgăuni până s-a aşezat praful şi după aia au ieşit pe brânci înarmaţi cu circuite integrate şi cu ciocane de lipit, în loc de mitraliere Nambu. Până în 1985 o să ajungă să restăpânească lumea. Cel puţin partea aia în care trăiesc eu.

– Deci nu poţi să mă ajuţi?

– Glumeşti? Sigur că pot. Magazinul lui Silent Mike McEachern e întotdeauna bucuros să satisfacă necesităţile de natură electronică ale clienţilor. Dar o să te coste.

– Îmi permit să plătesc. M-ar scuti de alte costuri când divorţez de căţeaua aia infidelă.

– Îhî. Aşteaptă-mă un minut, până iau ceva din spate. Şi te rog întoarce semnul ăla de pe uşă ca să zică ÎNCHIS. O să-ţi arăt ceva care nu prea e… poate nu prea e legal, dar cine poate spune? Că Silent Mike McEachern nu e avocat.

– Cred că nu.

Ghidul meu pe tărâmul electronicelor din epoca anilor şaizeci s-a întors cu o drăcie cu aspect ciudat într-o mână şi o cutiuţă de carton în cealaltă. Scrisul de pe cutie era în japoneză. Dispozitivul semăna cu un vibrator pentru puicuţele drăgălaşe, montat pe un disc din plastic negru. Discul era gros de vreo şase centimetri, diametrul era cât al unei monede de douăzeci şi cinci şi din el ieşeau mai multe sârme. Le-a