– Ăsta e un Echo. Fabricat chiar aici în oraş, fiule. Dacă e cineva care să-i întreacă la electronice pe japonezi, noi suntem ăia. Până în 1970 electronicele o să ia locul băncilor în Dallas, ţine minte ce-ţi spun.

Şi-a făcut o cruce, a ridicat un deget spre cer şi a adăugat:

– Dumnezeu să binecuvânteze Texasul.

Am luat dispozitivul.

– Ce este un Echo? Şi ce face el?

– Este chestia cea mai apropiată de un dispozitiv de interceptare aşa cum mi l-ai descris şi pe care o poţi găsi aici. E mic, pentru că nu are tub electronic cu vid şi nu merge cu baterii. Merge cu curent alternativ obişnuit.

– Îl bagi în priză?

– Sigur, de ce nu? Nevastă-ta cu iubiţelul o să-l vadă şi o să zică: „Ce drăguţ, cineva ne-a plantat un microfon cât am fost plecaţi, haide să ne-o punem cu zgomot şi apoi să stăm de vorbă despre treburile noastre.”

Îi plăcea cam mult să vorbească. Dar răbdarea este o virtute. Şi aveam nevoie de el.

– Atunci ce faci cu el?

Îmi arătă discul.

– Ăsta intră în piciorul unei lămpi. Dar nu un lampadar, dacă nu vrei să înregistrezi şoarecii din duşumele, te prinzi? O veioză pusă lângă locul unde stau de vorbă oamenii.

A mângâiat firele:

– Firul roşu şi cel galben se conectează la cablul lămpii, cablul lămpii intră în priza din perete. Microfonul e mort până când aprinde cineva lampa. Şi când e aprinsă, bingo, ai intrat în pâine.

– Chestia asta e un microfon?

– Da, şi chiar unul foarte bun, chit că e făcut în America. Acum – vezi astelalte două sârme? Aia albastră şi aia verde?

– Îhî.

A deschis cutiuţa de carton cu înscrisuri japoneze şi a scos din ea un magnetofon cu două bobine. Puţin mai mare decât un pachet de ţigări Winston de care fuma Sadie, dar nu cu mult.

– Firele astea intră aici. Unitatea de bază intră în lampă, magnetofonul într-un sertar al biroului, poate chiar în cel cu chiloţeii nevesticii. Sau poţi şi dai gaură în perete şi să-l pui în dulap.

– Magnetofonul se alimentează tot de la cablul lămpii.

– Desigur.

– Pot să capăt două din dispozitivele astea Echo?

– Pot să-ţi fac rost şi de patru, dacă vrei. Dar s-ar putea să dureze o săptămână.

– Îmi ajung două. Cât costă?

– Chestiile de genul ăsta nu sunt ieftine. Două te duc la o sută patruzeci. E tot ce pot face. Şi va trebui să-mi dai bani gheaţă.

În voce i se strecurase o undă de regret care sugera că păşisem împreună într-un vis al electronicii, dar că acum visul se sfârşise.

– Şi cât vrei în plus pentru asamblare?

I-am citit îngrijorarea pe chip şi m-am grăbit să i-o risipesc.

– Nu mă refer la vreo treabă necurată. Doar să pui microfoanele în două lămpi şi să conectezi magnetofoanele – poţi să faci asta?

– Sigur că pot, domnule…

– Să zicem, Doe. John Doe.

Ochii i-au scânteiat aşa cum îmi imaginez că i-au scânteiat şi lui E. Howard Hunt când a înţeles ce înseamnă afacerea Watergate.

– Bun nume.

– Mulţumesc. Şi ar fi bine să avem mai multe fire. Unele scurte, dacă le pun aproape, şi unele mai lungi, dacă trebuie să le ascund într-un dulap sau în partea cealaltă a peretelui.

– Se poate şi asta, dar nu trebuie să fie mai lungi de trei metri, că altfel se pierde sunetul. În plus, cu cât firul e mai lung, cu atât sunt mai multe şanse să-l descopere cineva.

Până şi un profesor de engleză putea înţelege asta.

– Cât costă cu totul?

– Mmmm… o sută optzeci?

Părea pregătit să negocieze, dar eu nu aveam nici timp, nici dispoziţie pentru aşa ceva. Am pus pe tejghea cinci hârtii de douăzeci şi i-am spus:

– Restul când le iau. Dar să le încerci, să fii sigur că funcţionează.

– Da, bine.

– Încă ceva. Ia lămpi folosite. Mai prăpădite.

– Prăpădite?

– De genul celor pe care le găseşti la talcioc cu jumătate de dolar bucata.

După ce ai regizat câteva piese de teatru – dacă le numărăm şi pe cele de la liceul din Lisbon Falls, Oameni şi şoareci a fost a cincea – ai apucat să înveţi una, alta despre decoruri şi recuzită. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca cineva să fure o lampă cu microfon în ea dintr-un apartament semimobilat. O clipă a părut nedumerit, apoi chipul i-a fost luminat de un zâmbet complice.

– Înţeleg. Realism.

– Bun plan, Stan, i-am maimuţărit eu pe Simon & Garfunkel.

M-am îndreptat spre uşă, m-am întors, mi-am proptit mâinile pe vitrina din sticlă cu tranzistoare şi l-am privit în ochi. Nu pot să jur că în acel moment l-a văzut pe omul care îl ucisese pe Frank Dunning, dar nici nu pot fi sigur că nu l-a văzut.

– N-ai să vorbeşti despre afacerea noastră, nu?

– Nu! Sigur că nu!

A făcut gestul de închidere a gurii cu fermoar.

– Bine faci, i-am zis. Când?

– Lasă-mă câteva zile.

– Mă întorc lunea viitoare. La ce oră închizi?

– La cinci.

Am calculat distanţa de la Jodie la Dallas şi am spus:

– Îţi mai dau douăzeci dacă ţii deschis până la şapte. Nu am cum să ajung mai devreme. Îţi convine?

– Da.

– Bine. Să pregăteşti totul.

– Bine. Altceva?

– Da. De ce dracu’ ţi se spune Silent Mike?

Speram să-mi răspundă Pentru că ştiu să păstrez un secret, dar n-a făcut-o.

– Când eram mic, mi se părea că e vorba despre mine în colindul ăla de Crăciun. Şi aşa mi-a rămas numele.

Nu i-am cerut să-mi explice mai departe, dar pe drumul spre maşină mi-a picat fisa şi am început să râd. Silent Mike, holy Mike.

Se pare că lumea în care trăim este uneori un loc tare ciudat.

Când Lee şi Marina se vor întoarce în Statele Unite vor locui cu chirie într-un şir dezolant de apartamente ieftine, inclusiv în cel din New Orleans pe care îl văzusem deja. Dar, după cum îmi arătau notiţele lui Al, mai trebuia să mă concentrez asupra a încă două apartamente. Unul era la numărul 214 pe West Neely Street în Dallas. Celălalt era în Fort Worth şi m-am dus acolo după vizita la magazinul lui Silent Mike.

Aveam harta oraşului, dar tot am fost nevoit să mă opresc de vreo trei ori ca să întreb cum pot ajunge la adresa pe care o aveam. În cele