nimic de încercarea de a-l ţine la distanţă de o crimă pe care nici nu o concepuse încă – n-aş face altceva decât să renunţ la unicul meu avantaj. Fluturele îşi va deschide aripile şi cursul vieţii lui Oswald se va schimba.

La început vor fi schimbări mărunte, dar, aşa cum ne spune cântecul lui Bruce Springsteen, din mărunţişuri, iubito, ies lucrurile mari într-o bună zi. S-ar putea să fie schimbări bune, schimbări care să-l salveze pe cel care era acum doar un senator tânăr de Massachusetts. Dar nu credeam asta. Pentru că trecutul e încăpăţânat şi viclean. În conformitate cu una din însemnările mâzgălite de Al pe marginea unei pagini, în 1962 Kennedy va fi în Houston, la Rice University, unde va ţine un discurs despre zborurile spre lună. Spaţiu deschis, podium neblindat, notase Al. Houston era la mai puţin de cinci sute de kilometri de Dallas. Cum ar fi dacă Oswald s-ar hotărî să-l împuşte pe preşedinte acolo?

Sau, să presupunem că Oswald era exact ceea ce pretindea a fi, un prostălău acuzat pe nedrept. Dacă îl speriam suficient de tare şi-l goneam din Dallas înapoi în New Orleans şi Kennedy tot murea, victimă a unei conspiraţii demente puse la cale de Mafie sau de C.I.A? Aş mai avea curajul să trec prin vizuina de iepure şi s-o iau de la capăt? Să salvez din nou familia Dunning? S-o salvez din nou pe Carolyn Poulin? Îmi dădusem deja doi ani din viaţă acestei misiuni. Aş mai fi de acord să investesc încă cinci, ştiind că rezultatul va fi la fel de nesigur?

Mai bine să nu fiu nevoit să aflu.

Mai bine să iau toate măsurile.

Pe drumul de la New Orleans spre Texas, hotărâsem că metoda cea mai bună prin care îl puteam monitoriza pe Oswald, fără să-i ies în drum, era să stau în Dallas când el va fi alături, în Fort Worth, apoi să mă mut eu în Fort Worth când Oswald îşi va aduce familia în Dallas. Această idee avea meritul de a fi una foarte simplă, dar nu avea să funcţioneze. Mi-am dat seama de asta în săptămânile de după după-amiaza aceea când am privit pentru prima oară Texas School Book Depository şi când am avut senzaţia incredibil de reală că şi ea – aidoma abisului lui Nietzsche – se uită la mine.

Lunile august şi septembrie ale acelui an cu alegeri prezidenţiale le-am petrecut colindând cu maşina prin Dallas în căutarea unui apartament unde să stau (şi chiar după tot acest timp, îmi era tare dor de GPS-ul meu pentru că trebuia să mă opresc foarte des să întreb cum pot ajunge într-un loc sau altul). Nu-mi plăcea nimic. La început am crezut că apartamentele erau de vină. Apoi, pe măsură ce am început să prind mai bine atmosfera oraşului, mi-am dat seama că era vorba despre mine.

Adevărul era că nu-mi plăcea Dallasul, iar cele opt săptămâni în care l-am examinat îndeaproape au fost suficiente să mă facă să cred că nici nu avea ce să-mi placă la el. Ziarul Times Herald (căruia mulţi dintre localnici îi spuneau în mod curent Muci Herald) nu era decât o lăudăroşenie exagerată şi de doi bani. Morning News se dădea mai liric şi vorbea despre cum Dallasul şi Houstonul „se întrec în cursa spre ceruri”, însă zgârie-norii despre care vorbea editorialul erau o insuliţă de tâmpenii arhitectonice înconjurată de cercuri cu ceea ce am ajuns să numesc Marele Cult American al Suprafeţelor Urbane. Ziarele păreau a ignora cartierele sărace unde începuseră să se topească barierele rasiale. Mai departe se întindeau ansamblurile nesfârşite de case pentru clasa de mijloc, majoritatea deţinute de veterani din al Doilea Război Mondial şi din Războiul din Coreea. Veteranii aveau neveste care îşi petreceau zilele lustruind mobila cu soluţie Pledge şi spălând rufele în maşini marca Maytag. Majoritatea aveau câte 2,5 copii. Adolescenţii tundeau peluzele, distribuiau Muci Herald cu bicicleta, lustruiau maşina familiei cu ceară Turtle, îi ascultau (pe furiş) pe Chuck Berry la aparatele de radio cu tranzistori. Şi poate le spuneau părinţilor îngrijoraţi că e alb.

După suburbii, cu aspersoarele învârtindu-se în faţa caselor, se întindeau terenuri infinite. Ici şi acolo instalaţii de irigare încă mai deserveau culturile de bumbac, dar, în multe părţi, Regele Bumbac murise, fiind înlocuit de numeroase pogoane de porumb şi soia. Recoltele reale ale Dallasului erau electronicele, textilele, obscenităţile şi petrol-dolarii. În zonă nu se vedeau multe sonde, dar când vântul sufla din vest, dinspre Permian Basin, oraşele gemene duhneau a ţiţei şi gaze naturale.

Cartierul cu firme din centru era plin de indivizi care se îmbulzeau agitaţi prin ceea ce am ajuns să numesc Dallasul îmbelşugat: haine sport în carouri, cravate înguste, prinse cu agrafe de neam prost (aceste cravate, varianta din anii şaizeci a cravatelor cu nod, se vindeau gata prevăzute la centru cu diamante sau cu înlocuitori sclipicioşi), pantaloni Sansabelt albi şi cizme stridente cu tigheluri complicate. Lucrau în bănci şi în companii de investiţii. Vindeau contracte pentru viitoare recolte de soia şi terenuri petrolifere şi proprietăţi în zona de vest a oraşului, unde nu putea să crească nimic în afară de ciumăfăi şi alte buruieni. Se plesneau unul pe celălalt pe spate cu mâinile încărcate cu inele şi îşi spuneau unul celuilalt fiule. La curea, acolo unde oamenii de afaceri din 2011 îşi poartă telefoanele mobile, îşi ţineau pistoalele în tocuri executate manual.

Erau panouri mari ale căror mesaje pledau în favoarea punerii sub acuzare a preşedintelui tribunalului de la Curtea Supremă, Earl Warren; panouri reprezentând un Nikita Hruşciov care-şi arăta colţii (NIET, TOVARĂŞE HRUŞCIOV, scria pe panou, NOI TE VOM ÎNGROPA PE TINE!) Era şi un panou pe West Commerce Street care zicea că PARTIDUL COMUNIST AMERICAN FAVORIZEAZĂ INTEGRAREA RASIALĂ GÂNDEŞTE-TE LA ASTA! Pe acesta îl plătise ceva ce se numea Societatea Ceaiului. De două ori am văzut zvastici desenate cu săpun pe vitrinele unor magazine ale căror nume lăsau a se înţelege că erau deţinute de evrei.

Nu-mi plăcea Dallasul. Nu, domnule, nu doamnă, de