Când mă cazasem la hotelul Adolphus de pe Commerce Street, mi s-a dat să aleg între o cameră cu aer condiţionat sau una fără. Am plătit încă cinci dolari pe o cameră a cărei unitate instalată pe fereastră reducea temperatura până la douăzeci şi cinci de grade şi, dacă aş fi avut ceva minte în cap, m-aş fi întors acolo chiar acum, înainte să mă lovească apoplexia din cauza căldurii. Poate o să se mai răcorească diseară. Puţin.

Dar nu-mi puteam lua ochii de la cubul acela din cărămidă şi mi se părea că ferestrele lui mă examinează din cap până în picioare – mai ales de la cea din colţul drept de la etajul al şaselea. Clădirea emana o senzaţie de răutate aproape palpabilă. Tu – dacă va exista vreodată un tu – ai putea să râzi de mine să spui că senzaţia asta nu era decât efectul cunoştinţelor mele despre viitor, dar asta nu ar explica ce anume mă ţinea lipit de banca aceea în pofida arşiţei copleşitoare. Stăteam acolo împietrit pentru că aveam senzaţia că mai văzusem clădirea aceea şi altădată.

Îmi amintea de turnătoria Kitchener din Derry.

Book Depository nu era o ruină, dar transmitea exact acelaşi sentiment de ameninţare reală. Mi-am adus aminte cum m-am dus spre acel coş industrial de evacuare a fumului, prăbuşit, înnegrit de funingine, tolănit printre buruieni ca o reptilă preistorică uriaşă care moţăie la soare. Mi-am adus aminte cum m-am uitat în gura lui întunecată, atât de mare că aş fi putut să intru fără probleme în ea. Şi mi-am adus aminte că am avut senzaţia că era ceva înăuntru. Ceva viu. Ceva ce voia ca eu să intru. În vizită. Poate o vizită foarte, foarte lungă.

Haide, intră, mi-a şoptit fereastra de la etajul şase. Uită-te în jur. Acum nu e nimeni aici; cei câţiva muncitori care lucrează pe timp de vară au plecat acasă, dar dacă ocoleşti puntea de încărcare, peste şine, s-ar putea să găseşti o uşă deschisă. Precis ai să găseşti una. Căci, în fond, ce avem de apărat aici înăuntru? Nu sunt decât manuale şi nici măcar elevii cărora le sunt destinate nu le vor. După cum bine ştii, Jake. Hai, intră. Urcă la etajul şase. În timpul tău aici e un muzeu. Oameni vin din toată lumea şi unii dintre ei încă mai lăcrimează pentru omul care a fost ucis şi pentru tot binele pe care l-ar fi putut face. Dar suntem în 1960, Kennedy este doar senator şi Jake Epping nu există. Există doar George Amberson, un bărbat cu părul scurt şi cămaşă transpirată şi cravată lărgită la guler. Un om al timpului său, ca să zicem aşa. Haide, urcă. Ţi-e teamă de fantome? Cum să-ţi fie, când crima încă nu a avut loc?

Dar erau fantome acolo sus. Poate că nu erau pe Magazine Street în New Orleans, dar acolo? O, da. Însă nu va trebui să mă confrunt cu ele niciodată, pentru că nu aveam de gând să intru în Book Depository aşa cum nu mă aventurasem în coşul acela prăbuşit din Derry. Oswald se va angaja aici şi va începe să stivuiască manuale doar cu o lună înainte de asasinat. Şi aş risca prea mult dacă aş aştepta până atunci. Nu. Intenţionam să urmez planul schiţat de Al în ultima parte a notelor lui, cea purtând titlul CONCLUZII DESPRE CUM SĂ ACŢIONEZ.

Chiar dacă era sigur de teoria ucigaşului solitar, Al se agăţase totuşi de posibilitatea mică, dar semnificativă din punct de vedere statistic, că ar fi putut să se înşele. Numise această posibilitate „fereastra de incertitudine”. Fereastra de la etajul şase.

Voise să închidă acea fereastră pentru totdeauna la 10 aprilie 1963, cu o jumătate de an înainte de vizita lui Kennedy în Dallas şi mie mi s-a părut o idee bună. Poate că în luna aprilie a acelui an, mai probabil chiar în noaptea de zece – de ce să aştept? — îl voi omorî pe soţul Marinei şi pe tatăl lui June, tot aşa cum l-am omorât şi pe Frank Dunning. Tot fără mustrări de conştiinţă. Poate eziţi atunci când vezi un păianjen care înaintează spre leagănul copilului tău. Poate chiar te gândeşti să-l prinzi într-o sticlă şi să-i dai drumul în curte ca să-şi vadă pe mai departe de viaţa lui micuţă. Dar dacă eşti sigur că e veninos? Că e văduvă neagră? În cazul acela nu vei mai ezita. Nu şi dacă ai toate minţile acasă. Ridici piciorul şi îl striveşti.

Îmi făcusem propriul plan pentru perioada dintre august 1960 şi aprilie 1963. Nu-l voi scăpa din ochi pe Oswald din momentul când va veni din Rusia, dar nu voi interveni nicicum în viaţa lui. Nu-mi puteam permite să intervin din cauza efectului de fluture. Nu ştiu dacă există vreo metaforă mai stupidă în limba engleză decât lanţul evenimentelor. Lanţurile (cu excepţia celor pe care le făceam în copilărie la grădiniţă din fâşii colorate de hârtie) sunt puternice. Le folosim ca să coborâm motoare cu cilindri din camioane sau ca să legăm mâinile şi picioarele deţinuţilor periculoşi. Aceasta nu mai era realitatea aşa cum o înţelegeam eu. Evenimentele sunt fragile, ascultă-mă ce-ţi spun, sunt castele din cărţi de joc, iar dacă l-aş aborda pe Oswald – ca să nu zic