– Scuze, dooomnuuu’. Scuze, n-aaam vrut să te spaaaariii.

– Nu-i nimic, i-am spus. Eu sunt de vină.

Această declaraţie a părut că-l nelinişteşte şi mai mult, dar avea ceva de făcut şi a mers înainte… deşi a fost nevoit să se apropie iar de mine, deoarece treaba lui presupunea un ton mai coborât decât cel conversaţional. Voia să ştie dacă m-ar interesa să cumpăr câteva „beţişoare ale bucuriei”. Am crezut că ştiu despre ce vorbeşte, dar n-am fost complet sigur până când n-a adăugat:

– Marijuanaaaa de caaaalitate, doooomnuuuu.

I-am spus că nu am nevoie, dar că va primi jumătate de dolar de la mine, dacă mă va îndruma spre un hotel bun în acest Paris al Sudului. Când a vorbit din nou, limbajul îi era mult mai clar.

– Părerile sunt împărţite, dar cred că hotelul Monteleone este cel mai bun, m-a sfătuit şi mi-a explicat cum să ajung acolo.

– Mulţam, i-am zis şi i-am dat moneda pe care a făcut-o să dispară la iuţeală într-unul din multele sale buzunare.

– Spune, de ce te uitai la locul acesta? a făcut el semn cu capul înspre clădirea dărăpănată. Te gândeşti s-o cumperi?

O scânteiere din vechiul George Amberson a ieşit la suprafaţă:

– Pari de prin partea locului. Crezi că ar fi o afacere bună?

– Altele de pe strada asta, da, dar nu aia. Mi se pare bântuită.

– Încă nu, i-am replicat şi m-am îndreptat spre maşină, lăsându-l să se uite după mine cu gura căscată.

Am scos cutia din portbagaj şi am pus-o pe scaunul din faţă al Sunlinerului cu intenţia să o iau în camera mea de la Monteleone şi aşa am şi făcut. Dar, în vreme ce portarul îmi lua celelalte bagaje, am descoperit ceva pe podeaua maşinii în faţa banchetei din spate ce m-a făcut să mă înroşesc din cauza unui sentiment de vinovăţie mult disproporţionat faţă de ceea ce reprezenta obiectul respectiv. Dar lucrurile învăţate în copilărie sunt cele mai trainice şi alt lucru pe care îl învăţasem încă din faşă era să returnez întotdeauna la timp cărţile la bibliotecă.

– Domnule portar, fiţi bun şi daţi-mi cartea aceea, vă rog, i-am cerut.

– Da, dooomnuu, buucurooos!

Era The Chapman Report pe care o împrumutasem de la Biblioteca Publică din Nokomis cu o săptămână înainte de a mă hotărî că venise vremea să-mi pun pantofii de călătorie. Abţibildul din colţul copertei transparente de protecţie – DOAR 7 ZILE, FII AMABIL FAŢĂ DE URMĂTORUL CITITOR – mă privea cu reproş.

Când am ajuns în cameră, m-am uitat la ceas şi am văzut că era doar şase seara. În timpul verii biblioteca se deschidea după prânz şi se închidea la opt. Convorbirile interurbane erau unul din puţinele lucruri mai scumpe în 1960 decât în 2011, dar nu reuşeam cu niciun chip să scap de sentimentul acela copilăresc de vinovăţie. Am sunat la centrala hotelului şi i-am dat telefonistei numărul bibliotecii din Nokomis pe care i l-am citit de pe buzunăraşul de carton lipit pe ultima pagină a cărţii. Mesajul de sub număr, Vă rugăm să nu întârziaţi mai mult de 3 zile cu returnarea cărţii, m-a făcut să mă simt şi mai prost.

Telefonista mea a vorbit cu altă telefonistă. De undeva, din spatele lor, se auzea murmurul confuz al altor voci. Mi-am dat brusc seama că, în timpul meu, majoritatea posesorilor acelor voci îndepărtate ar fi morţi. Atunci a început să sune telefonul de la celălalt capăt.

– Alo, Biblioteca Publică Nokomis.

Era Hattie Wilkerson, dar bătrânica aceea dulce se auzea de parcă se blocase într-un butoi metalic.

– Alo, doamnă Wilkerson…

– Alo? Alo? Mă auziţi? S-o ia dracu’ de convorbire interurbană!

– Hattie? acum ţipam. George Amberson la telefon!

– George Amberson? O, cerule! De unde suni, George?

Eram pe punctul de a-i spune adevărul, când sonarul intuiţiei a scos un alt piuit puternic. Aşa că am mugit:

– Din Baton Rouge!

– Louisiana?

– Da! Am una din cărţile tale! Acum mi-am dat seama! O să ţi-o trimit îna..

– Nu trebuie să răcneşti, George, legătura e mult mai bună acum. Probabil că telefonista a înfipt fişa până la capăt. Mă bucur atât de mult să te aud. Pronia cerească a făcut să nu fii aici. Ne-am făcut griji pentru tine, chiar dacă şeful pompierilor a zis că nu-i nimeni în casă.

– Despre ce vorbeşti, Hattie? Casa mea de pe plajă?

Pe bune, ce altceva?

– Da! Cineva a aruncat pe o fereastră o sticlă cu benzină aprinsă. A ars toată în câteva minute. Şeful Durand crede că au fost nişte tineri care stau pe afară, beau şi se distrează. Sunt atât de mulţi oameni răi astăzi. Soţul meu zice că e din cauză că le e frică de Bombă.

Aşa, deci.

– George? Mai eşti la telefon?

– Da, i-am răspuns.

– Ce carte e la tine?

– Ce?

– Care carte e la tine? Nu mă face să mă uit în registru.

– Ah. The Chapman Report.

– Fii drăguţ şi expediaz-o cât de repede poţi, bine? Avem destui cititori care o aşteaptă. Irving Wallace e foarte cerut.

– Da, am spus. Cu siguranţă.

– Şi îmi pare rău de casa ta. Ţi-ai pierdut ceva?

– Am toate lucrurile importante cu mine.

– Slavă Domnului. O să te întorci în cu…

S-a auzit un ţăcănit sonor, apoi uruitul liniei deconectate. Am pus receptorul la loc în furcă. Dacă mă întorc curând? Nu mi se părea deloc necesar.

Să sun înapoi şi să răspund la această întrebare. Dar trebuia să fiu cu ochii în patru când mă confruntam cu trecutul pentru că simte agentul de schimbare şi are colţi ascuţiţi.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă a fost să trimit înapoi The Chapman Report.

Apoi am plecat spre Dallas.

Trei zile mai târziu stăteam pe o bancă în Dealey Plaza şi mă uitam la cubul din cărămidă în care se afla Texas School Book Depository. Trecuse de prânz şi era al naibii de cald. Îmi slăbisem cravata de la gât (dacă nu purtai cravată în 1960, chiar şi în zilele foarte călduroase, puteai atrage priviri nedorite) şi mi-am descheiat nasturele de la gulerul cămăşii albe, dar fără vreun folos. Nici umbra rahitică a ulmului din spatele