Pe vremea când eram student (la Universitatea statului Maine, universitate reală, de unde obţinusem o diplomă reală), am auzit un profesor de psihologie spunând că, după părerea lui, oamenii chiar posedă un al şaselea simţ. Îi spunea acestui simţ gândire-bazată-pe-intuiţie şi zicea că este cel mai dezvoltat la mistici şi la proscrişi. Personal, nu eram mistic, dar eram surghiunit din timpul meu şi eram şi asasin (pot să cred că a fost justificată uciderea lui Frank Dunning, dar sigur că poliţia era de altă părere). Şi dacă toate astea nu mă făceau un proscris, nimic altceva n-ar fi putut.

– Sfatul meu este ca în situaţii în care pare să vă ameninţe vreun pericol, a spus profesorul meu în acea zi din 1995, să vă urmaţi intuiţia.

Şi asta m-am hotărât să fac în luna iulie a anului 1960. Devenisem tot mai agitat din cauza lui Eduardo Gutierrez. Era un individ mărunţel, dar trebuie să am în vedere presupusele lui legături cu Mafia… şi licărul din ochi atunci când mi-a plătit pariul de la derbi, pe care îl consider acum nesăbuit de mare. De ce îl făcusem, când eram departe de a fi falit? Nu era vorba de lăcomie; era mai mult dorinţa de a simţi ce simte un jucător de baseball când vine spre el o minge lentă şi cu boltă. În anumite cazuri nu ai ce face şi loveşti. Şi eu am lovit, aşa cum spunea Leo „Buză” Durocher în coloratele lui comentarii radiofonice, iar acum regretam.

Am pierdut dinadins ultimele două pariuri făcute la Gutierrez, străduindu-mă din răsputeri să par că n-am habar de nimica, să par doar un om obişnuit, care avusese noroc o dată şi de atunci pierde tot ce a câştigat. Dar intuiţia îmi spunea că nu prea ţine. Intuiţiei mele nu-i plăcea că Eduardo Gutierrez începuse să mă întâmpine spunând:

– Ia uite! Vine yankeul meu din ţara yankeilor. Nu yankeul pur şi simplu, ci yankeul meu.

Dacă îi însărcinase pe unii dintre prietenii lui de poker să mă urmărească în Tampa înapoi la Sunset Point? Era oare posibil să trimită alţi amici de cărţi – sau nişte băieţi cu muşchi doritori să scape de taxele care le erau impuse de cămătarul Gutierrez – într-o micuţă operaţiune ca să salveze ce se mai putea din cele zece mii? Lobul meu frontal îmi spunea că-i puţin posibil, ca una din scenele neconvingătoare din 77 Sunset Strip, dar intuiţia îmi spunea altceva, intuiţia îmi spunea că omuleţul cu părul rărit era perfect capabil să dea undă verde unei percheziţii la domiciliul meu, spunându-le acoliţilor lui să mă bată de să mă cac pe mine dacă aş fi încercat să mă împotrivesc. Nu voiam să iau bătaie şi nu voiam să fiu jefuit. Dar mai ales nu voiam ca însemnările mele să intre pe mâinile unui agent de pariuri prieten cu Mafia. Nu mă încânta ideea de a fugi cu coada între picioare, dar, ce dracu’, oricum trebuia să plec spre Texas mai devreme sau mai târziu, aşa că, de ce nu mai devreme? În plus, prevederea este mai bună decât cutezanţa. Ştiam asta încă din faşă.

Astfel, după o noapte de iulie în mare parte nedormită, când sonarul poliţiei piuise deosebit de tare, mi-am împachetat bunurile lumeşti (am ascuns sub roata de rezervă cutia metalică unde încuiasem memoriile şi banii), am lăsat proprietarului un bilet şi un ultim cec pentru chirie şi am apucat-o spre nord pe US 19. Prima noapte am petrecut-o într-un motel insalubru din lanţul DeFuniak Springs. Perdelele erau găurite şi până când am stins lumina din cameră (un bec chior fără abajur care atârna de cablul electric), am fost atacat de ţânţari mari cât avioanele de vânătoare. Totuşi am dormit ca un prunc. Fără coşmaruri, iar piuiturile radarului meu anterior încetaseră. Pentru mine era suficient.

Prima zi din august am petrecut-o în Gulfport, Louisiana, deşi nu am reuşit să capăt o cameră în primul loc unde am oprit. Recepţionerul de la Red Top Inn mi-a explicat că hotelul era doar pentru negri şi mi-a recomandat să merg la Southern Hospitality, despre care spunea că-i cel mai bun hotel din oraş. Poate că aşa şi era, dar cred că aş fi preferat să stau la Red Top Inn. Acordurile de chitară venite de la barul de alături erau încântătoare.

New Orleans nu era exact în drumul meu spre Dallas, spre Marele D. Dar, din moment ce îmi tăcuse sonarul intuiţiei, mi-am dat seama că mă aflam într-o dispoziţie turistică… deşi nu voiam să vizitez nici Cartierul Francez, sau Vieux Carré, şi nici locul unde acostau navele cu aburi pe Bienville Street.

Am cumpărat o hartă de la un vânzător stradal şi am reuşit să ajung la destinaţia care mă interesa de fapt. Am parcat maşina şi, după o plimbare lejeră de cinci minute, m-am pomenit în faţa numărului 4905 de pe Magazine Street unde vor locui Lee şi Marina Oswald, cu fetiţa lor, June, în ultima primăvară şi ultima vară din viaţa lui John Kennedy. Clădirea era paradită, dar nu chiar o ruină, cu un gard din fier înalt până la brâu care împrejmuia o curte neîngrijită. Zugrăveala de pe primul etaj, albă odinioară, acum se cojea şi căpătase nuanţa galbenă a urinei. Etajul superior nici nu fusese zugrăvit şi se vedeau bârnele cenuşii. Pe o bucată de carton care acoperea una dintre ferestrele sparte de acolo era scris: DE ÎNCHIRIAT TEL MU3-4192. Obloane ruginite acopereau veranda unde, în septembrie 1963, Lee Oswald va sta în izmene după lăsarea întunericului, şoptind Poc! Poc! ca pentru sine şi prefăcându-se că trage la trecătorii de pe stradă cu ceea ce va deveni cea mai renumită puşcă din istoria Americii.

La asta mă gândeam când m-a bătut cineva pe umăr şi aproape că am urlat. Cred că am tresărit tare, pentru că tânărul negru care