ar fi fost afirmativ, pentru că trecutul se armonizează cu el însuşi. Soţia lui Dutz Murret era sora lui Marguerite Oswald. Ceea ce însemna că el era unchiul lui Oswald. 4

Într-o zi din primăvara lui 1959 (căci există primăvară şi în Florida; localnicii mi-au spus că uneori durează chiar şi o săptămână întreagă), am găsit în cutia poştală o înştiinţare de la Biblioteca Publică din Nokomis. Îmi rezervasem un exemplar din noul roman al lui Budd Schulberg, care tocmai le sosise. Am sărit în Sunliner – cea mai bună maşină pentru ceea ce tocmai devenea Coasta Soarelui – şi m-am dus să mi-l iau.

Când am ieşit din bibliotecă, am zărit un afiş nou pe avizierul aglomerat din hol. Ar fi fost şi greu să-l ratez; era albastru-deschis şi avea pe el caricatura unui omuleţ care tremura şi care se uita la un termometru mare cât el, unde mercurul se oprise sub zero. AI O PROBLEMĂ CU GRADELE? întreba afişul. POŢI FI ELIGIBIL PENTRU UN CERTIFICAT PRIMIT LA COMANDĂ DIN PARTEA UNITED COLLEGE OF OKLAHOMA! SCRIE-NE PENTRU DETALII!

United College of Oklahoma îmi suna mai dubios decât o tocăniţă de scrumbie, dar mi-a dat o idee. În mare parte pentru că mă plictiseam. Oswald încă era în armată, la puşcaşi marini, şi nu va fi lăsat la vatră până în septembrie, când se va duce în Rusia. Prima dată va încerca să renunţe la cetăţenia americană. Nu va reuşi, dar după o încercare de sinucidere de efect – probabil o făcătură – într-un hotel din Moscova, ruşii îi vor permite să rămână în ţară. De probă, ca să zicem aşa. Şi o să stea acolo cam treizeci de luni şi o să muncească într-o fabrică de radiouri din Minsk. Şi la o petrecere o să cunoască o fată pe nume Marina Prusakova. Rochie roşie, pantofi albi, scrisese Al în observaţiile lui. Drăguţă. Îmbrăcată de dans.

Toate bune şi frumoase în privinţa lui, dar ce aveam eu să fac între timp? United College mi-a oferit o opţiune. Le-am scris, cerându-le detalii, şi mi-au răspuns cu promptitudine. Catalogul ridica în slăvi o multitudine de grade universitare. Am fost fascinat să aflu că, numai pentru trei sute de dolari (lichizi sau mandat poştal), puteam să-mi iau licenţa în engleză. Tot ce aveam de făcut era să trec cu bine un test grilă cu cincizeci de întrebări.

Le-am trimis banii prin mandat, luându-mi rămas-bun de la trei sute de dolari, împreună cu o cerere. Două săptămâni mai târziu am primit un plic subţire din hârtie maro din partea United College. Înăuntru erau două coli mânjite multiplicate la şapirograf. Întrebările erau minunate. Iată două din preferatele mele:

22. Care era al doilea nume al lui Moby?

A. Tom

B. Dick

C. Harry

D. John

37. Cine a scris Casa celor 7 mese{1}?

A. Charles Dickens

B. Henry James

C. Ann Bradstreet

D. Nathaniel Hawthorne

E. Niciunul dintre cei de mai sus

M-am delectat cu acest splendid test, am încercuit răspunsurile corecte (exclamând destul de des: „Trebuie că faci mişto de mine!”) şi l-am expediat apoi, la Enid, Oklahoma. Am primit ca răspuns o carte poştală prin care eram felicitat pentru trecerea examenului. După ce am mai plătit încă cincizeci de dolari, taxe administrative, am fost informat că mi se va trimite diploma. Aceasta arăta mult mai bine decât testul şi avea şi un sigiliu auriu de-a dreptul impresionant. Când am arătat-o unei somităţi din cadrul consiliului director al şcolii din Sarasota, aceasta mi-a acceptat-o fără nicio întrebare şi m-a trecut imediat pe lista suplinitorilor.

Şi aşa am ajuns să predau iarăşi, una-două zile pe săptămână în anul şcolar 1960. Mă simţeam bine. Îmi plăceau elevii – băieţi tunşi foarte scurt, fete cu părul strâns în coadă de cal şi fuste înfoiate până la jumătatea gambei –, deşi eram în mod dureros conştient că feţele pe care le vedeam în clase nu erau decât o minciună. Acele zile de catedră m-au reconectat cu o trăsătură fundamentală a personalităţii mele: îmi plăcea să scriu, şi descoperisem că eram bunicel, dar cel mai mult îmi plăcea să predau. Mă împlinea într-un fel pe care nu-l pot explica. Şi nici nu vreau să-l explic. Explicaţiile nu sunt decât erezie ieftină.

Cea mai bună zi la liceul West Sarasota a fost după ce le povestisem elevilor din clasa de literatură americană subiectul romanului De veghe în lanul de secară (carte care bineînţeles că nu era permisă în biblioteca şcolii şi care ar fi fost confiscată dacă ar fi adus-o vreun elev în acele holuri sacre), iar apoi i-am încurajat să discute despre nemulţumirea principală a lui Holden Caulfield: şi anume că şcoala, adulţii şi viaţa americană, în general, erau toate nişte minciuni.

Au început timid, dar când s-a auzit soneria, vorbeau deja toţi deodată şi cinci sau şase chiar au întârziat la ora următoare doar ca să-mi împărtăşească opiniile lor cu privire la ce anume nu mergea bine în societate şi la planurile de viitor pe care le făcuseră părinţii în numele lor. Le străluceau ochii, emoţia le îmbujorase obrajii. N-am avut nicio îndoială că o anumită carte cu copertele roşii va fi la mare căutare prin librăriile din zonă. Ultimul a ieşit din clasă un puşti musculos, îmbrăcat cu un tricou de fotbal. Mi se părea că seamănă cu Moose Mason din benzile desenate.

– Îmi doresc să ne fi fost mereu profesor, domnule Amberson, mi-a spus cu accentul dulce din sud. Vă plac cel mai mult.

Nu doar mă plăcea; mă plăcea cel mai mult. Nimic nu se poate compara cu o asemenea declaraţie venită din partea unui elev de şaptesprezece ani care părea că era pe deplin treaz pentru prima oară în întreaga lui carieră şcolară. Mai târziu în acea lună, directorul m-a chemat în birou, mi-a oferit nişte amabilităţi şi o Co’-Cola, apoi m-a întrebat:

– Eşti vreun subversiv, fiule?

L-am asigurat că nu sunt. I-am spus că îl votasem pe Ike. A părut mulţumit dar mi-a sugerat