Sarasota şi Venice puteai găsi standuri de fructe, pieţe itinerante, câteva baruri şi o sală de dans ce se numea Blackie’s. Dar, după Venice, frate, rămâneai singur singurel, cel puţin până ajungeai la Fort Myers.

Am lăsat în urmă personajul din lumea imobiliară al lui George Amberson. În primăvara lui 1959, America făcuse deja cunoştinţă cu criza. În Florida toată lumea vindea şi nimeni nu cumpăra, aşa că George Amberson a devenit exact ceea ce preconizase Al: un scriitor aspirant al cărui unchi destul de bogat îi lăsase din ce să-şi ducă traiul pentru moment.

Şi chiar am scris, nu doar la un proiect, ci la două. Dimineaţa, când eram mai proaspăt, lucram la manuscrisul pe care tu îl citeşti acum (dacă va exista vreodată un tu). Serile scriam la un roman al cărui titlu de probă era Locul crimei. Locul în cauză era, bineînţeles, Derry, deşi îl botezasem Dawson în cartea mea. Începusem cartea doar ca să am o piesă de recuzită, ceva ce aş putea arăta unor eventuali prieteni care m-ar fi întrebat la ce lucrez (iar „manuscrisul de dimineaţă” îl ţineam încuiat într-o cutie din oţel ascunsă sub pat). În timp, Locul crimei a devenit mai mult decât un simplu paravan. Am început chiar să cred că era bun şi să visez la ziua când va vedea lumina tiparului.

Scriam o oră la memorii dimineaţa şi o oră la roman seara şi tot rămâneam cu o groază de timp de umplut. Am încercat să pescuiesc, căci acolo erau o mulţime de peşti care abia aşteptau să fie prinşi, dar nu mi-a plăcut îndeletnicirea aceasta, aşa că am abandonat-o. Era plăcut să mă plimb în zori şi la asfinţit, dar nu şi la ceasurile fierbinţi ale prânzului. Aşa că am devenit clientul obişnuit al unicei librării din Sarasota şi am petrecut ore lungi (şi fericite) în bibliotecile micuţe din Nokomis şi din Osprey.

Am citit şi recitit notiţele lui Al. Într-un final, mi-am recunoscut mie însumi că dădeam dovadă de un comportament obsesiv şi am pus caieţelul în cutie, alături de „manuscrisul de dimineaţă”. Am spus că notiţele erau exhaustive şi chiar aşa mi s-au şi părut atunci, dar pe măsură ce timpul – această bandă rulantă pe care toţi trebuie să ne deplasăm – m-a adus mai aproape de momentul când viaţa mea se va intersecta cu cea a tânărului viitor asasin, au început să nu prea mai fie atât de complete. Aveau o sumedenie de lacune.

Uneori îl înjuram pe Al pentru că mă forţase să accept misiunea aceasta fără să-mi lase timp de gândire. Dar, în momentele când aveam capul mai limpede, îmi dădeam seama că un timp suplimentar n-ar fi schimbat nimic. Ba chiar ar fi înrăutăţit situaţia şi probabil că Al ştiuse asta. Chiar dacă nu s-ar fi sinucis, tot n-aş fi avut la dispoziţie mai mult de o săptămână, hai, două, şi câte cărţi se scriseseră despre şirul de evenimente care au culminat cu ziua aceea din Dallas? O sută? Trei sute? Poate o mie. Unele confirmându-i convingerea lui Al că Oswald acţionase singur, unele pretinzând că ar fi făcut parte dintr-o conspiraţie atent pusă la cale, altele susţinând cu deplină certitudine că nu el a fost cel care a apăsat pe trăgaci şi că a fost un prostălău acuzat pe nedrept, aşa cum a declarat şi el după arestare. Sinucigându-se, Al luase cu sine cea mai mare slăbiciune a învăţatului: aceea de a-ţi prezenta îndoielile drept documentări.

3

M-am dus de mai multe ori în Tampa, unde întrebările mele discrete m-au condus la un agent de pariuri pe nume Eduardo Gutierrez. Odată ce s-a convins că nu sunt poliţai, s-a declarat mai mult decât bucuros să-mi accepte pariul.

Prima dată am pariat pe Minneapolis Lakers în meciul cu Celtics din turul campionatului din 1959, stabilindu-mi, astfel, statutul de găgăuţă autentic. Cei de la Lakers n-au câştigat nici măcar un singur meci. Am mai pus patru sute de dolari pe Canadians în meciul cu Maple Leafs din Stanley Cup şi am câştigat… dar, de fapt, mi-am recuperat pierderea de la celălalt pariu. Norocul prostului, frăţioare, cum ar fi spus prietenul meu, Chaz Frati.

Singura lovitură mai importantă am dat-o în primăvara lui 1960, când am pariat că Venetian Way îl va depăşi pe Bally Ache, favoritul derbiului Kentucky. Gutierrez mi-a zis că îmi dă o cotă de patru la unu dacă mă bag cu o mie şi cinci la unu dacă mă bag cu două. După codelile adecvate, m-am hotărât asupra celei de-a doua propuneri şi m-am îmbogăţit cu zece mii. Mi-a dat câştigul cu o mină veselă ce-mi amintea de Frati, dar cu o licărire rece în privire de care nu mi-a păsat atunci.

Gutierrez era un cubanez slăbănog – probabil că nu cântărea mai mult de şaizeci şi cinci de kilograme cu hainele leoarcă pe el –, dar era şi fost membru al Mafiei din New Orleans, condusă în zilele acelea de un băiat rău pe nume Carlos Marcello. Am aflat bârfele astea în sala de biliard de lângă frizeria unde Gutierrez îşi conducea afacerile (şi în a cărei încăpere din spate se desfăşura o partidă interminabilă de poker lângă fotografia unei Diana Dors prea puţin îmbrăcate). Bărbatul cu care jucam biliard s-a aplecat spre mine, s-a uitat în jur ca să se convingă că nu ne aude nimeni, apoi a murmurat:

– Ştii ce se spune despre Mafie, George, odată intrat, nu mai ai cum să ieşi.

Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu Gutierrez despre anii petrecuţi în New Orleans, dar m-am gândit că nu ar fi fost prea înţelept din partea mea să dau dovadă de atâta curiozitate, mai ales după câştigul mare de la cursa de cai. Dar dacă aş fi îndrăznit – şi dacă mi-ar fi venit în cap un pretext plauzibil ca să deschid subiectul –, l-aş fi întrebat pe Gutierrez dacă l-a cunoscut pe alt membru reputat al organizaţiei lui Marcello, un fost boxer pe nume Charles „Dutz” Murret. Şi cred că răspunsul lui