– Dumnezeu ne-a adus un înger păzitor, mi-a spus. Nu am să vorbesc despre asta, dar am să mă gândesc şi am să te preţuiesc în inima mea.

Apoi s-a întors şi s-a dus în faţa casei, unde o aştepta soţul ei.

Înger. Era a doua oară când mi se spunea aşa şi am meditat şi eu la acest cuvânt în inima mea. Şi în acea noapte, în cabana mea, în aşteptarea somnului şi în ziua următoare când am mers cu barca pe apele liniştite de duminică, sub un cer albastru şi rece ce prefigura iarna.

Înger păzitor.

Luni, şaptesprezece noiembrie, am văzut primii fulgi de zăpadă şi i-am considerat un semn. Mi-am făcut bagajul, m-am dus la Sebago Village şi l-am găsit pe domnul Winchell la o cafea şi în faţa unui morman de gogoşi la Lukeside Restaurant (în anul 1958 oamenii mâncau foarte multe gogoşi). I-am dat cheile şi i-am spus că m-am simţit foarte bine şi că mă simt întremat.

Luminat la faţă.

– Mă bucur, domnule Amberson. Aşa şi trebuie. Ai plătit până la sfârşitul lunii. Dă-mi o adresă unde să-ţi rambursez banii pe două săptămâni.

– Nu voi şti sigur unde o să mă aflu până nu primesc ordine de la şefii de la centru, i-am răspuns, dar o să-ţi scriu.

Călătorii în timp mint destul de mult.

Mi-a întins mâna.

– A fost o plăcere să te găzduiesc.

I-am strâns-o.

– Plăcerea a fost de partea mea.

M-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre sud. În noaptea aceea am stat la Parker House din Boston şi am vizitat rău-famata Combat Zone. După săptămânile idilice din Sebago, neonul mi-a sfârtecat retina şi mulţimea de petrecăreţi – majoritatea tineri, majoritatea bărbaţi, majoritatea îmbrăcaţi în uniforme – m-a făcut să mă simt agorafobic şi nostalgic după nopţile liniştite din vestul statului Maine, unde puţinele magazine se închideau la şase, iar după zece pe autostrăzi nu mai trecea nicio maşină.

Noaptea următoare m-am cazat la hotelul Harrington din D.C. Trei zile mai târziu eram pe coasta de vest a Floridei.

Am mers pe autostrada US 1 spre sud. Am mâncat într-o groază de restaurante de pe marginea drumului care se lăudau cu mâncare ca la mama acasă, locuri unde specialitatea casei, inclusiv o cupă cu fructe la început şi o plăcintă cu îngheţată la desert, costa doar optzeci de cenţi. N-am văzut nicio franciză de fast-food, dacă nu punem la socoteală Howard Johnson, cu logourile lui cu 28 Flavors şi Simple Simon. Am văzut o ceată de cercetaşi ce se îngrijeau de un foc de frunze de toamnă împreună cu instructorul lor; am văzut femei în haine de ploaie şi galoşi care strângeau grăbite rufele de pe sfoară sub ameninţarea ploii; am văzut trenuri lungi de pasageri cu nume ca The Southern Flyer şi Star of Tampa accelerând către acele tărâmuri ale Americii unde iarna nu este permisă. Am văzut bătrâni fumând pipă pe băncile din pieţele oraşelor. Am văzut un milion de biserici şi un cimitir unde vreo sută de persoane se adunaseră în cerc în jurul unui mormânt şi cântau „The Old Rugged Cross”. Am văzut bărbaţi construind hambare. Am văzut oameni ajutaţi de alţi oameni. Doi dintre aceştia şi-au oprit camionul să mă ajute când mi s-a stricat radiatorul şi rămăsesem pe marginea drumului. Asta s-a întâmplat în Virginia, cam pe la ora patru după-amiaza, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă am nevoie de un loc unde să-mi petrec noaptea. Cred că aş putea să încerc să-mi imaginez că şi în 2011 s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar efortul ar fi cumplit de mare.

Şi încă ceva. În North Carolina am oprit să alimentez la o staţie de benzină Humble Oil şi m-am dus la toaletă. Acolo erau două uşi şi trei semne. Pe o uşă fusese scris cu şablonul BĂRBAŢI, iar pe cealaltă, DOAMNE. Al treilea semn era o săgeată pe un băţ, îndreptată cu vârful înspre panta cu tufe din spatele staţiei. Pe ea scria: COLORAŢI. Curios, am coborât cărăruia, atent să mă aplec de câteva ori ca să nu mă atingă inconfundabilele frunze otrăvitoare, de un verde-maroniu uleios ale oţetarului sălbatic. Speram ca tăticii şi mămicuţele care îşi conduceau copiii spre acel loc special amenajat de la capătul cărării să fie în stare să recunoască tufele alea păcătoase, pentru că, la sfârşitul anilor cincizeci, majoritatea copiilor purtau pantaloni scurţi.

Doar că nu era niciun loc special amenajat. La capătul cărării am dat de un pârâu îngust, peste care fusese pusă de-a curmezişul o bucată de lemn sprijinită pe doi pari din beton ca vai de mama lor. Bărbatul care ar fi vrut să urineze acolo putea să stea pe mal, să-şi tragă fermoarul de la pantaloni şi să-i dea drumul. O femeie ar fi trebuit să se ţină de una dintre tufe (presupunând că nu era de oţetar) şi să se aşeze pe vine. Pe bucata de lemn ar fi trebuit să te aşezi dacă voiai să faci treabă mare. Poate chiar în ploaie torenţială.

Dacă îţi dau vreodată senzaţia că anul 1958 era fără cusur, aminteşte-ţi cărarea asta, bine? Cea cu tufe de oţetar otrăvitor. Şi bucata de lemn de peste pârâu.

M-am instalat la vreo nouăzeci de kilometri la sud de Tampa, în oraşul Sunset Point. Cu optzeci de dolari pe lună am închiriat o bojdeucă pe cea mai frumoasă (şi, în general, pustie) plajă pe care am văzut-o vreodată în viaţă. Pe fâşia mea de nisip mai erau alte patru bojdeuci la fel de modeste ca a mea. Nu am văzut niciuna din hidoşeniile nouveau McMansions care aveau să se înmulţească mai târziu ca ciupercile otrăvitoare din beton în această parte a statului. Cincisprezece kilometri la sud, în Nokomis, era un supermarket, iar în Venice se găsea un centru comercial destul de apatic. Route 41 semăna cu un drum de ţară. Şi trebuia să conduci încet acolo, mai ales înspre asfinţit, pentru că în această perioadă traversau o mulţime de aligatori şi de tatu. Între