care a primit-o cu un chicotit vesel, a lins-o o dată, iar apoi şi-a trecut-o prin păr ca pe un pieptene. Ba chiar m-au invitat să rămân la cină, dar i-am refuzat. I-am oferit lui Andy Cullum un avans de cincizeci de dolari, pe care el l-a refuzat… până când soţia lui a insistat să-l ia.

M-am întors triumfător la Sebago, dar atunci când am revenit în Durham, în dimineaţa de cincisprezece noiembrie (când câmpurile erau acoperite cu o chiciură atât de groasă încât nenumăraţii vânători îmbrăcaţi cu veste portocalii lăsau urme adânci), starea de spirit mi se schimbase. A chemat poliţia statală sau pe şeriful local, mi-am spus. Şi în vreme ce ăştia mă interoghează în cea mai apropiată secţie de poliţie ca să înţeleagă ce fel de smintit sunt, Cullum va pleca la vânătoare în pădurea de pe Bowie Hill.

Dar nu era nicio maşină de poliţie în faţa casei. Doar Fordul prăpădit al lui Andy Cullum. Mi-am luat tabla de cribbage şi m-am dus la uşă. Mi-a deschis chiar el şi m-a întrebat:

– Gata de lecţie, domnule Amberson?

– Gata, domnule, am răspuns zâmbind.

M-a dus pe pridvorul din spatele casei; cred că doamna nu mă voia înăuntru alături de ea şi de copil. Regulile erau simple. Cuiele însemnau puncte, iar un joc însemna două ture ale tablei. Am învăţat ce este o linie dreaptă, o pereche, un blocaj în noroi şi ceea ce Andy numea „nouăsprezecele cel misterios”, adică – mâna imposibilă. Apoi ne-am apucat de joc. La început am ţinut scorul, dar m-am lăsat păgubaş când Cullum mi-a luat-o înainte cu patru sute de puncte. Când şi când auzeam pocnetul îndepărtat al unei puşti de vânătoare, iar el se uita înspre pădurea care se întindea după curtea cea mică.

– Sâmbăta viitoare, i-am spus la un moment dat. Sigur ai să te duci sâmbăta viitoare.

– Probabil că o să plouă, mi-a răspuns şi a izbucnit în râs. Şi mă mai şi plâng, nu? Mă distrez şi fac şi bani în acelaşi timp. Şi tu ai început să joci mai bine, George.

La prânz, Marnie ne-a dat sendvişuri mari cu ton şi supă de roşii făcută în casă. Am mâncat în bucătărie şi, când am terminat, ne-a sugerat să jucăm înăuntru. Îşi dăduse seama că nu reprezentam niciun pericol şi asta m-a bucurat. Erau nişte oameni tare drăguţi, soţii Cullum. Un cuplu drăguţ cu un copil drăguţ. M-am gândit la ei adesea când îi auzeam pe Lee şi pe Marina Oswald strigând unul la celălalt din apartamentele lor de la etaj… şi când vedeam – asta s-a întâmplat cel puţin o dată – făcând scandal pe stradă. Trecutul se armonizează; încearcă să se echilibreze şi, de obicei, reuşeşte. Familia Cullum era la un capăt al scrânciobului; familia Oswald la celălalt.

Şi Jake Epping? Cunoscut şi sub numele de George Amberson? El se afla la mijloc; el era punctul de echilibru.

Spre sfârşitul sesiunii noastre maraton de cribbage, am reuşit să câştig prima partidă. Trei jocuri mai târziu, la patru şi câteva minute, l-am snopit pe Cullum şi am râs încântat. Micuţa Jenna a râs cu mine şi s-a aplecat din scaunul ei înalt să mă tragă de păr în semn de prietenie.

– Asta-i! am strigat râzând.

Cei trei membri ai familiei Cullum râdeau împreună cu mine.

– Aici mă opresc!

Am scos portofelul şi am pus trei hârtii de câte cincizeci de dolari pe muşamaua cu pătrate albe şi roşii de pe masa din bucătărie.

– Şi a meritat fiecare bănuţ!

Andy le-a împins spre mine.

– Pune-ţi banii înapoi în portofel, unde le e locul, George. M-am distrat mult prea bine ca să ţi-i iau.

Am dat din cap, ca şi cum aş fi fost de acord cu el şi am împins bancnotele spre Marnie, care le-a înşfăcat.

– Mulţumim, domnule Amberson, i-a aruncat ea o privire încărcată de reproş soţului ei. Ne prind bine banii ăştia.

– Bun.

M-am ridicat şi m-am întins, auzind cum îmi trosnesc oasele. Undeva – la şapte kilometri distanţă de casa familiei Cullum, poate la zece – Carolyn Poulin şi tatăl ei se întorceau în oraş în camioneta pe portiera căreia scria POULIN – CONSTRUCŢII ŞI TÂMPLĂRIE. Poate că împuşcaseră căprioare. Poate că nu. Oricum, sunt sigur că se simţiseră bine şi că au povestit despre toate cele pe care le povestesc taţii cu fiicele, şi bravo lor.

– Rămâi la cină, George, mi-a spus Marnie. Avem fasole şi cârnaţi.

Şi am rămas. Şi după cină ne-am uitat la ştiri la televizorul micuţ de consolă al soţilor Cullum. Avusese loc un accident de vânătoare, dar în New Hampshire. În Maine nu se întâmplase nimic. M-am lăsat convins să mai mănânc o porţie din plăcinta cu mere făcută de Marnie, deşi eram plin până în gât. Apoi m-am ridicat de la masă şi le-am mulţumit pentru ospitalitate.

Andy Cullum mi-a întins mâna:

– Data viitoare jucăm pe gratis, în regulă?

– Sigur.

Nu mai avea să fie o dată viitoare şi cred că ştia asta.

Şi s-a dovedit că şi soţia lui ştia. M-a prins din urmă tocmai când ajunsesem la maşină. Înfăşurase fetiţa într-un pled şi-i pusese o căciuliţă pe cap, dar nu-şi luase haina. Îi ieşeau aburi din gură şi tremura de frig.

– Doamnă Cullum, intră înapoi în casă înainte să te îmbo…

– De la ce l-ai salvat?

– Poftim?

– Ştiu că de asta ai venit. M-am rugat când eraţi afară în pridvor. Dumnezeu mi-a răspuns, dar nu mi-a răspuns complet. De la ce l-ai salvat?

Am prins-o de umerii care-i tremurau şi am privit-o în ochi:

– Marnie… dacă Dumnezeu ar fi vrut să ştii, ţi-ar fi spus El însuşi.

Pe neaşteptate, m-a luat în braţe şi m-a strâns. Uluit, am îmbrăţişat-o şi eu. Baby Jenna, prinsă între noi doi, a făcut ochii mari.

– Îţi mulţumesc, indiferent despre ce a fost vorba, mi-a şoptit Marnie în ureche, făcându-mi pielea de găină cu răsuflarea ei caldă.

– Du-te în casă, drăguţo. Înainte să îngheţi.

S-a deschis uşa de la intrarea în casă. În prag era Andy cu o cutie cu bere în mână.

– Marnie? Marn?

Femeia s-a dat la