Ziua următoare, cu puţin înainte de cinci după-amiaza, am mers acasă la Cullum. Am oprit în spatele Fordului lui combi şi m-am dus la uşă.

Am bătut şi mi-a deschis o femeie drăguţă, cu un şorţ cu volănaşe pe rochie şi în braţe cu un copil mic. Doar privind-o mi-am dat seama că făcusem alegerea cea bună. Deoarece Carolyn Poulin nu avea să fie singura victimă a zilei de cincisprezece noiembrie. Va fi doar cea care va ajunge într-un scaun cu rotile.

– Da?

– Mă numesc George Amberson, doamnă, mi-am atins pălăria în semn de salut. Mă întreb dacă aş putea sta de vorbă cu soţul dumneavoastră.

Sigur că puteam. Apăruse deja în spatele ei şi o luase de umeri. Tânăr, mai puţin de treizeci de ani, cu o expresie de uimire amabilă pe chip. Copilul şi-a întins mânuţele spre el, el i-a sărutat degetele, iar femeia a început să râdă. Cullum mi-a întins mâna şi eu i-am strâns-o.

– Cu ce vă pot fi de folos, domnule Amberson?

I-am arătat tabla de cribbage pe care o adusesem cu mine.

– Am aflat la Brownie’s că sunteţi un jucător foarte bun. Aşa că am o propunere să vă fac.

Doamna Cullum a părut alarmată.

– Soţul meu şi cu mine suntem metodişti, domnule Amberson. Participă la turnee doar de distracţie. A câştigat şi un trofeu pe care îl lustruiesc cu drag şi dă bine pe cămin, dar dacă vreţi să jucaţi cărţi pe bani aţi greşit adresa.

A zâmbit, iar eu am observat că face eforturi să fie amabilă. Îmi plăcea, îmi plăceau amândoi.

– Are dreptate, a adăugat Cullum cu regret, dar hotărât. Pe vremuri, pe când munceam în pădure, obişnuiam să joc cu un penny pe „cui”, dar asta a fost înainte s-o cunosc pe Marnie.

– Aş fi nebun să joc cu dumneavoastră pe bani, i-am explicat, pentru că habar n-am să joc. Dar vreau să învăţ.

– În cazul acesta, poftim înăuntru, mi-a zis. Vă învăţ cu plăcere. Durează doar cincisprezece minute şi mai avem o oră până la cină. E floare la ureche. Dacă ştiţi să adunaţi cu cincisprezece şi să număraţi până la treizeci şi unu, ştiţi şi să jucaţi cribbage.

– Sunt sigur că jocul înseamnă mai mult decât nişte adunări, altfel nu v-aţi mai fi clasat al treilea la Turneul din Androscoggin, i-am spus. Şi vreau să învăţ mai multe decât regulile de bază. Vreau să cumpăr o zi din timpul dumneavoastră. Mai precis, ziua de cincisprezece noiembrie. De la zece dimineaţa până la patru după-amiaza, să zicem.

Acum soţia lui a părut speriată şi şi-a strâns mai tare copilul la piept.

– Pentru aceste şase ore din timpul dumneavoastră vă voi plăti două sute de dolari.

Cullum s-a încruntat:

– Ce fel de joc e acesta, domnule?

– Sper să fie cribbage, i-am răspuns, dar mi-am dat seama, după expresiile lor că nu avea să fie suficient. Uite, n-am de gând să-ţi spun că nu e vorba de mai mult, dar ai crede că sunt nebun dacă aş încerca să-ţi explic.

– Deja cred că eşti nebun, a intervenit Marnie Cullum. Dă-l afară, Andy.

M-am întors spre ea:

– Nu-i nimic rău, nu-i nimic ilegal, nu-i o escrocherie şi nu-i periculos. Mă jur pe ce vreţi.

Dar începusem deja să-mi dau seama că n-o să meargă, fie că m-aş fi jurat, fie că nu. Fusese o idee proastă. Şi aşa Cullum o să fie de două ori mai neîncrezător când o să dea cu ochii de mine lângă Friends’ Meeting House în după-amiaza de cincisprezece noiembrie. Dar am continuat să insist. Învăţasem în Derry cum se face:

– E doar cribbage. Mă înveţi jocul, jucăm câteva ore, îţi dau două sute de dolari şi ne despărţim prieteni. Ce zici?

– De unde eşti, domnule Amberson?

– Până de curând am stat mai la nord, în Derry. Lucrez în domeniul afacerilor imobiliare. Acum sunt în vacanţă pe lacul Sebago, după care îmi voi continua drumul spre sud. Vrei să-ţi dau şi nişte nume? Referinţe, ca să zic aşa? am continuat cu un surâs. Oameni care să confirme că nu sunt dement?

– Dar sâmbetele se duce la vânătoare în pădure când e sezon, a spus doamna Cullum. E singura lui ocazie, pentru că e la muncă toată săptămâna şi când ajunge acasă e atât de întuneric că nici nu mai merită să-şi încarce puşca.

Tot nu avea încredere, dar acum am observat şi altceva pe chipul ei, ceva ce mi-a dat speranţă. Atunci când eşti tânără şi ai un copil, când soţul tău munceşte cu mâinile – aşa îmi spuneau crăpăturile şi bătăturile pe care i le văzusem în palme şi pe degete – două sute de dolari înseamnă o mulţime de provizii. Sau, în 1958, două rate şi jumătate la casă.

– Aş putea să nu mă duc în după-amiaza aia în pădure, a spus Cullum. Oricum cei din oraş au cam alungat vânatul. Nu mai găseşti o afurisită de căprioară decât la Bowie Hill.

– Ai grijă cum vorbeşti în faţa copilului, domnule Cullum, l-a avertizat soţia pe un ton aspru, dar zâmbind când el a sărutat-o pe obraz.

– Domnule Amberson, trebuie să stau de vorbă cu nevestica mea, mi-a zis Cullum. Te superi dacă te rog să rămâi un minut afară?

– Am să fac altceva, i-am spus. O să mă duc la Brownie’s şi o să-mi iau un drog.

Aceasta era denumirea sucurilor în limbajul celor din Derry.

– Să vă aduc şi vouă câte un suc rece?

Mi-au mulţumit, dar au refuzat oferta şi Marnie Cullum mi-a închis uşa în nas. M-am dus la Brownie’s unde am cumpărat un Orange Crush pentru mine şi o acadea care m-am gândit că o să-i facă plăcere celei mici. Cei doi soţi Cullum mă vor refuza, mi-am spus. Îmi vor mulţumi pentru intenţie, dar vor fi de neclintit. Eram un tip ciudat cu o propunere ciudată. Sperasem că de data aceasta îmi va fi mai uşor să schimb trecutul tocmai pentru că Al îl schimbase deja de două ori. Se pare că mă înşelasem.

Dar am avut parte de o surpriză. Cullum a fost de acord, iar soţia lui mi-a îngăduit să-i dau acadeaua fetiţei,