în jos şi da, ăsta era un lucru îngrozitor. Dar a fi paralizat în urma unei împuşcături nu-i tot una cu a fi omorât în bătaie cu un baros. Cu sau fără scaun cu rotile, Carolyn Poulin va avea o viaţă împlinită. Mi-am zis că aş fi nebun dacă mi-aş risca adevărata misiune sfidând încă o dată trecutul încăpăţânat şi viclean, provocându-l să mă urmărească, să mă înşface şi să mă înghită.

Nici unul dintre argumentele acestea n-a ţinut.

Intenţionasem să-mi petrec prima noapte a călătoriei în Boston, dar îmi tot revenea în minte imaginea lui Dunning, prăbuşit pe mormântul tatălui său, peste coşul strivit cu flori. Meritase să moară – ce naiba, trebuise să moară – dar în 5 octombrie încă nu făcuse niciun rău familiei sale. Nu celei de-a doua familii. Îmi puteam spune (şi o făceam!) că făcuse destul rău primei soţii şi primului copil, că era deja de două ori asasin la data de 13 octombrie 1958, iar una din victimele lui fusese aproape un bebeluş, însă nu aveam nicio dovadă în această privinţă. Nu aveam decât cuvântul lui Bill Turcotte.

Cred că, în fond, voiam să pun în balanţă ceva ce mi se părea a fi un lucru rău, indiferent cât de necesar, cu un lucru care mi se părea a fi bun. Aşa că, în loc să mă duc la Boston, am ieşit de pe autostradă la Auburn şi m-am îndreptat înspre vest, înspre regiunea cu lacuri a statului Maine. Chiar înainte de căderea nopţii m-am cazat într-una dintre cabanele unde locuise Al. Am primit-o pe cea mai mare, la un preţ extrasezon ridicol de ieftin.

Se poate ca săptămânile petrecute acolo, cinci la număr, să fi fost cele mai bune din viaţa mea. N-am văzut ţipenie de om, cu excepţia cuplului care se ocupa de magazinul local de unde îmi cumpăram diverse alimente de două ori pe săptămână şi a domnului Winchell, proprietarul cabanelor. Trecea pe la mine duminicile ca să vadă dacă sunt bine şi dacă mă distrez. De fiecare dată când îmi punea această întrebare îi răspundeam că da. Şi nu minţeam. Mi-a dat cheia de la magazie şi am putut să ies cu barca pe lac dimineaţa şi seara când apa era liniştită. Mi-amintesc o seară când am privit luna plină ridicându-se calmă deasupra copacilor şi cărarea argintie pe care a întins-o pe ape, în vreme ce imaginea bărcii mele se reflecta în adâncuri aidoma unui geamăn înecat. De undeva a ţipat un cufundar şi din altă parte i-a răspuns perechea sau un prieten. Curând au mai intrat şi alţii în discuţie. Mi-am scos vâsla din apă şi am rămas acolo, nemişcat, la trei sute de metri de mal, admirând luna şi ascultând conversaţia cufundarilor. Mi-aduc aminte că m-am gândit că dacă raiul există cu adevărat şi nu seamănă cu momentul acesta atunci nu mă interesează.

Mai târziu culorile toamnei au început să se înfierbânte – la început un galben sfielnic, apoi portocaliu, apoi roşu aprins, de bordel, pe când toamna incendia o altă vară în Maine. La magazin erau mai multe cutii din carton pline cu cărţi fără coperte şi cred că am citit vreo treizeci de volume, dacă nu chiar mai multe: poliţiste de Ed McBain, John D. MacDonald, Chester Himes şi Richard S. Prather; melodrame aburinde, ca Peyton Place şi A Stone for Danny Fisher; foarte multe westernuri; şi un roman science-fiction intitulat The Lincoln Hunters, în care era vorba despre nişte călători în timp care încercau să înregistreze un discurs uitat al lui Abraham Lincoln.

Când nici nu citeam, nici nu mergeam cu barca pe lac, mă plimbam prin pădure în după-amiezile lungi de toamnă, uşor înceţoşate şi călduroase. Printre ramurile copacilor, în aurul razelor de soare se zbenguiau firişoare de praf.

Noaptea, o linişte incredibil de adâncă acoperea totul şi-mi făcea urechile să ţiuie. Pe Route 114 oricum treceau puţine maşini, iar după ora zece nu se mai vedea aproape niciuna. După ora zece acea parte de lume unde venisem să mă odihnesc aparţinea doar cufundarilor şi vântului din brazi. Încetul cu încetul, imaginea lui Frank Dunning prăbuşit pe mormântul tatălui său a început să pălească şi tot mai rar îmi aminteam cum aruncasem perna încă fumegândă acoperindu-i ochii ficşi în mausoleul familiei Tracker.

La sfârşitul lui octombrie, când ultimele frunze cădeau din copaci în pipete triste spre întâlnirea cu pământul, iar temperaturile de noapte trecuseră sub zero grade, am început să mă duc în Durham, ca să mă familiarizez cu zona din jurul dealului Bowie, unde în doar două săptămâni va avea loc o partidă de vânătoare. Un reper foarte bun mi-a fost The Friends’ Meeting House despre care îmi povestise Al. Nu departe de aici, un copac mort se înclina spre drum, probabil chiar cel cu care se luptase Al când venise Andrew Cullum, deja îmbrăcat cu vesta portocalie de vânătoare. Am vrut să văd şi unde locuieşte şi să schiţez traseul probabil de acasă până la Bowie Hill.

De fapt, nu aveam niciun plan clar; doar mergeam pe drumul deja deschis de Al. Urma să ajung în Durham devreme în dimineaţa zilei respective, să opresc maşina lângă copacul căzut, să încerc să-l dau la o parte, apoi să mimez o criză de inimă atunci când va veni Cullum. Dar, după ce am descoperit unde locuieşte, m-am oprit să beau ceva la Brownie’s Store, la un kilometru distanţă de casa lui. Acolo am văzut în vitrină un afiş care mi-a dat o idee. Trăsnită, dar destul de interesantă.

Titlul afişului era REZULTATELE TURNEULUI DE CRIBBAGE ALE DISTRICTULUI ANDROSCOGGIN. Dedesubt era o listă cu vreo cincizeci de nume. Câştigătorul turneului era un tip din West Minot, care marcase zece mii de „cuie” – ce or mai fi fost şi alea. Locul al doilea avea nouă mii cinci sute. Iar pe locul al treilea, cu 8 722 de „cuie” se afla Andrew Cullum – numele îi fusese subliniat cu roşu, de aceea afişul îmi atrăsese atenţia.

Există coincidenţe în lumea asta, dar am ajuns să cred că sunt destul de rare. E ceva