chestia asta pentru că e, cum îi zice, serviciu public. Oamenii pariază. O să parieze întotdeauna şi eu îi plătesc atunci când câştigă. În plus, îmi şi place să accept pariuri. E ca un hobby al meu. Şi ştii când îmi place cel mai mult?

– Nu.

– Atunci când vine cineva ca tine, un căutător de aur care pariază mult împotriva oricărei logici şi îi iese. Asta îmi dă încredere în natura aleatorie a universului.

M-am întrebat cât de aleatoriu i s-ar mai părea universul dacă ar vedea fiţuica lui Al cu rezultatele meciurilor.

– Dar soţia ta nu pare la fel de, hm, tolerantă.

A izbucnit în râs şi ochii mici i-au scăpărat. Fie că era vorba de câştig, pierdere sau egalitate, omuleţul acesta cu sirena tatuată pe braţ se bucura de viaţă din toată inima. Îl admiram pentru asta.

– O, Marjorie. Se topeşte toată când vine vreun amărât de şomer cu o poveste lacrimogenă să amaneteze inelul de logodnă al nevestei. Dar când e vorba de pariuri sportive, e cu totul alta. O ia personal.

– O iubeşti mult, domnule Frati, nu-i aşa?

– Ca luna şi stelele, frăţioare. Ca luna şi stelele.

Marjorie citise ziarul şi îl lăsase pe tejgheaua din sticlă care acoperea casetele cu ceasuri, inele şi alte giuvaiericale. Titlul mare de pe prima pagină era CONTINUĂ VÂNĂTOAREA DUPĂ ASASINUL MISTERIOS ÎN VREME CE FRANK DUNNING ESTE DUS LA ODIHNA VEŞNICĂ.

– Despre ce crezi că a fost vorba? l-am întrebat.

– Nu ştiu, dar să-ţi zic ceva, s-a aplecat spre mine şi zâmbetul i-a dispărut de pe buze. Nu era nici pe departe sfântul pe care îl descriu ăştia de la fiţuici. Aş putea să-ţi povestesc multe, frăţioare.

– Dă-i drumul. Am toată ziua la dispoziţie. Zâmbetul a reapărut:

– Neee. Noi, cei din Derry, evităm să ne destăinuim.

– Am observat, am spus.

14

Am vrut să mă întorc pe Kossuth Street. Ştiam că poliţiştii s-ar putea să supravegheze casa Dunning ca să vadă dacă se interesa cineva în mod special de membrii familiei, dar tot voiam să mă duc acolo. Dorinţa era foarte puternică. Şi nu pe Harry voiam să-l văd, ci pe sora lui cea mică. Aveam să-i spun ceva.

Că trebuie să meargă la colindat de Halloween indiferent cât de tristă ar fi fost din cauza morţii tăticului ei.

Că o să fie cea mai frumoasă, cea mai fermecătoare prinţesă indiană pe care o văzuse cineva vreodată şi că se va întoarce acasă cu un munte de dulciuri.

Că avea înaintea ei încă cel puţin cincizeci şi trei de ani încărcaţi şi poate mult mai mulţi.

Şi mai ales că într-o zi fratele ei, Harry, va dori să se îmbrace în uniformă şi să se ducă în armată, şi atunci ea va trebui să facă tot ce-i stă în putere, absolut tot ca să-l convingă să se răzgândească.

Însă copiii uită. Toţi profesorii ştiu asta.

Copiii uită şi cred că vor trăi la nesfârşit.

15

Venise vremea să plec din Derry, însă mai aveam încă o ultimă afacere de care trebuia să mă ocup înainte de asta. Am aşteptat până luni. În după-amiaza aceea, treisprezece octombrie, mi-am aruncat valiza în portbagajul Sunlinerului şi, aşezat în spatele volanului, am scris câteva propoziţii pe o bucată de hârtie. Am vârât-o într-un plic, am lipit plicul şi am scris numele destinatarului pe el.

M-am dus în Low Town, am parcat şi am intrat în barul Dolarul Somnoros. Aşa cum mă aşteptasem, nu era nimeni înăuntru în afară de barmanul Pete. Spăla nişte pahare şi se uita la televizor unde se difuza Love of Life. S-a întors fără chef înspre mine, rămânând cu un ochi la John şi Marsha sau cum Dumnezeu îi chema.

– Ce să fie?

– Nimic, dar poţi să-mi faci un serviciu. Pentru care te voi recompensa cu cinci dolari americani.

Nu a părut impresionat.

– Ce vorbeşti? Ce serviciu?

Am pus plicul pe bar:

– Dă-l cetăţeanului în cauză.

A citit numele de pe plic.

– Ce vrei cu Billy Turcotte? Şi de ce nu i-l dai singur?

– E o treabă simplă, Pete. Vrei cinci dolari sau nu?

– Sigur. Câtă vreme nu-i nimic rău. Billy e un tip cumsecade.

– N-o să-i faci niciun rău. S-ar putea chiar să-i faci un bine.

Am pus o hârtie de cinci pe plic. Pete a făcut-o să dispară şi s-a întors la serialul lui. Am plecat. Probabil că Turcotte a primit plicul. Dacă sau nu a făcut ceva după ce a citit ce era înăuntru e o altă întrebare, una din multele la care nu voi primi niciodată răspuns. Iată ce i-am scris:

 

Dragă Bill,

Ai o problemă serioasă la inimă. Trebuie să te duci curând la doctor, sau va fi prea târziu. S-ar putea să crezi că e o glumă proastă, dar nu este. S-ar putea să crezi că nu am de unde să ştiu aşa ceva, dar ştiu. Aşa cum ştiu şi că Frank Dunning a ucis-o pe sora ta, Clara, şi pe nepotul tău, Mikey. TE ROG, CREDE-MĂ ŞI DU-TE LA DOCTOR!

Un prieten

16

M-am urcat în Sunliner şi pe când dădeam înapoi ca să ies din parcarea în pantă, am văzut chipul îngust şi neîncrezător al domnului Keene care se uita la mine din drogherie. Am deschis geamul, am scos mâna afară şi i-am arătat degetul. Apoi m-am îndreptat spre Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut şi am ieşit din Derry cu intenţia de a nu-l mai vedea niciodată.

Capitolul 11

În timp ce mă îndreptam spre sud pe Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut, am tot încercat să mă conving că nu are niciun rost să mă ocup de Carolyn Poulin. Mi-am spus că acela era experimentul lui Al Templeton, nu al meu, iar experimentul, ca şi viaţa lui, se încheiase acum. Mi-am amintit că situaţia fetiţei era foarte diferită de cea a lui Doris, Troy, Tugga şi Ellen. Da, Carolyn va fi paralizată de la mijloc