ani… Şi anii au trecut, atât de repede, stupid de repede… Fireşte, are să sfârşească şi ea ca oricare studentă de la Litere; soţie, în cel mai bun caz, a unui profesor de liceu… Şi nici nu-l cunoaşte, încă. Ce frumos ar fi să îndrăgească un coleg şi să ajungă amândoi profesori, aici, în oraş… Ce mult l-ar iubi… Dar mai sunt câteva luni. După licenţă, va pleca acolo unde o va trimite Ministerul. Trebuie să trăiască, nu e aşa…?

  — Viorica, te răzvrăteşti zadarnic…

  — Nu mă răzvrătesc… Eu înţeleg că astfel trebuie să fie, înţeleg că toate visurile mele au fost visuri… Dar e aşa de trist… Tu eşti băiat, poţi pleca, poţi cunoaşte tot, poţi ajunge oriunde. Dar eu?… Tu ştii că eu am să plâng în ziua licenţei?… Pentru mine, acolo e sfârşitul… îmi sfârşesc tinereţea stupid, fără să fi cunoscut o primejdie, o durere mare sau o bucurie mare…

  — Viorica, toate acestea trebuie să se întâmple, aşa e firesc…

  — Ştiu… Dar nu e trist?

  — Nu. înduri acum melancolia sfârşitului universitar, cum ai îndurat melancolia adolescenţei definitiv depăşite. Trece… Ai să începi o viaţă nouă, cu oameni noi, cu locuri noi. Te-ai înlănţuit acum de anumiţi tovarăşi, ai dorit anumite întâmplări care nu se vor împlini. Totul se uită… Câţi dintre noi mai păstrează tristeţea disperată a celei dintâi idile, în adolescenţă? închei o epocă, şi încheierile sunt totdeauna triste. Datoria ta nu e să te laşi copleşită, ci să dai valori mediocrităţii, să găseşti sensuri tuturor faptelor care acum, în criză, ţi se par stupide, ucigătoare, stinse… Lupta împotriva mediocrităţii biruieşte numai în două împrejurări: sau ieşind din ea printr-o nebunie a sufletului, sau transfigurând-o. Poţi trăi în cea mai plată mediocritate fără a ajunge mediocru… E greu…

  Viorica a plecat tot atât de tristă, iar eu scriu în caietul acesta cele ce mi-a mărturisit ea şi cele ce i-am răspuns.

  Sunt atât de fericit să mă simt tânăr, proaspăt, cu pieptul larg şi umeri tari, îndârjit în lupta cu mine, cu lumea, cu destinul… Cine ar putea să mă biruie, acum?

  De ce s-au despărţit Măriuca şi Gaidaroff? Măriuca se plimbă prin parcuri cu un student de la Politehnică. Gaidaroff e îndrăgostit de o necunoscută. Dragostea lor a durat doi ani. De ajuns. Acum fiecare apucă pe alt drum. Măriuca aşteaptă o căsnicie pripită. Gaidaroff se pregăteşte pentru barou. Poate nădăjduieşte o soţie cu zestre, cu nume, cu rosturi politice.

  De Bibi am auzit veşti triste. Andrei aproape a zăpăcit-o. Şi Bibi îl iubeşte, îl iubeşte. Toţi îi cunosc dragostea, şi toţi cunosc prudenţa lui Andrei. Mi-au ajuns zvonuri că Bibi a făcut nebunii ca să-l reţină, a încercat ultimul mijloc… Nu ştiu şi nu cred.

  Cum n-a înţeles, atâţia ani, că nu o iubeşte?

  Schimbarea lui Radu mă înspăimântă. E torturat de un gând absurd: să se călugărească. Dar e, încă, atât de păcătos… Eu l-am îndemnat să plece singur, să rătăcească, să uite îndemnul la claustrarea oficială.

  Îi înţeleg gândul, dar mă înspăimântă urmările. Misticismul lui Radu, atât de întunecat, fără disciplină… Va păcătui în mănăstire şi mai mult. Iar liniştea nu şi-o va găsi.

  Eu l-am sfătuit să-şi treacă ultimele două clase de liceu, părăsite acum cinci ani, şi-apoi să se hotărască. Să mai aştepte, să mai mediteze. Ascet şi singuratic poate rămâne şi în mijlocul celorlalţi. Ascetismul oficial şi poruncit e plin de ispite. Nu linişteşte, nu înseninează. Călugăria tânărului nu e o alinare, ci tortură.

  Şi tot n-am văzut-o pe Nişka. Eu nu pot să mă duc la Ea. îi aştept la mine, sus, în mansardă.

  Azi, aproape de înserat, pe bulevard, am întâlnit pe Nonora. Uitase obrăznicia mea, scrisoarea fără răspuns şi nepăsarea cu care lăsam să treacă lunile fără s-o văd.

  Nonora a fost astăzi mai frumoasă, mai caldă, mai pătimaşă. Mi-a mărturisit că e îndrăgostită de un tânăr actor, cu care se va căsători. Mi-a arătat fotografia lui, cu o dedicaţie stupidă şi drăgălaşă. I-a sărutat fotografia pe stradă.

  Ce-am simţit eu atunci, mai puternic decât voinţa mea, mai puternic decât respectul pentru dragostea Nonorei? I-am şoptit, tremurând.

  — Nonora, hai la mine…!

  — Acum nu se mai poate. Sunt logodită…

  — Nonora, în toamnă plec, şi, după ce plec eu, casa se dărâmă. E prea veche… Nu vrei să vezi, pentru cea din urmă oară, mansarda?… Acum doi ani o îndrăgiseşi… Nu ai amintiri în odăiţa mea…?

  — Ai să fii cuminte?

  — Ca un prieten. * „

  Mi-a zâmbit, mi-a luat braţul – şi am plecat.

  Eu îi simţeam trupul încordat, iar sufletul vast, vast…

  — A început să fie cald în mansarda ta…

  — Scoate-ţi bereta, scoate-ţi tot ce vrei…

  — Ai început să vorbeşti ciudat.

  — Nu, voiam să te sărut comod.

  — Nu se poate.

  I-am strivit buzele şi i-am frânt mijlocul. Nu şi-a putut sfârşi fraza cu împotriviri.

  — Nonora, e inutil să te prefaci pudică… Aminteşte-ţi.

  — Nu se poate!… Acum sunt logodită.

  — Cu atât mai rău pentru logodnicul tău… îmi placi şi mie.

  — Nu te mai recunosc… Lasă-mă!

  Braţele mele erau prea tari. Copcile de pe umeri se deschiseră singure. I-am zărit sânii, bruni şi speriaţi.

  — Nonora, altădată mă lăsai să-ţi sărut sânii…

  — Acum ai să vrei mai mult… nu se poate…!

  De unde îmi ghicea Nonora gândurile? Mă enervau împotrivirile ei de fecioară perversă. Ştiam că o puteam stăpâni prefăcându-mă inocent, desfătând-o şi apoi luând-o ca un fur, fără apărare. Am ales cealaltă cale. Am cerut-o, sincer şi direct. A început să râdă. O ghiceam tulburată, de primăvară, de simţuri, de purtarea mea, de ineditul faptului pe care-l înţelegea din ochii mei.

  Trupul i l-am frânt. Braţele i le-am înlănţuit de braţul meu. Am despicat genunchii şi i-am stăpânit coapsele. Faptul