Ne-am desfătat trupurile.

  — De ce ai făcut asta, de ce ai făcut asta…?

  În patul meu, între cărţi, logodnica celuilalt plângea.

  Priveam pe ferestruică. Şi simţeam tulburarea nestinsă, şi iar doream trupul fetei cu mireasma florii de liliac.

  Din scrisoarea către Petre.

  „. Tu nu ai biruit, ci ai fugit din luptă. Am recitit cele ce mi-ai mărturisit la începutul primăverii. Lăudai logodnica pe care acum o socoteşti obstacol în viaţa ta de cuceriri sociale. Ai făcut acel pas pentru care trebuie să te chinuie mustrări; ai făgăduit, şi te-ai logodit. Apoi, într-o zi de reculegere, cu examenele trecute, ai înţeles greşeala şi ai fugit. Fuga ta nu e o dovadă de voinţă, ci un fapt laş. Ai fugit după ce îţi dăduseşi cuvântul de cinste că vei rămâne prins. Pentru mine, acest cuvânt există.

  Acum, din acel oraş depărtat şi imens, îmi scrii că nebunia te-a mântuit. Te-a mântuit mediocru şi umilitor. Pentru mine eşti încă un învins.

  Nu mi-au plăcut cuvintele de osândă împotriva logodnicei. Ea nu e vinovată. Ai fost atât de slab, încât ai urât făptura care ţi-a dovedit, efectiv, slăbiciunea. De ce s-o urăşti şi de ce să fugi? Trebuia să rămâi aici, să rupi logodna, prefăcându-te îndrăgostit de alta sau prefăcându-ţi vicii care s-o înspăimânte. Aceasta era bărbătesc, nu fuga. Acolo, în oraşul cu ispite, ai s-o uiţi. E umilitor; va fi o uitare organică, a sufletului născut din trup, nu a adevăratului suflet.

  Şi-mi scrii că te simţi puternic, mare, însetat şi mă îndemni să fac şi eu tot aşa, dacă mă vor surprinde împrejurări asemănătoare. Cu o singură deosebire: eu voi pleca după ce voi învinge. Plecarea mea nu va fi fugă, ci faptul celui care vrea să-şi vindece rănile în singurătate.

  De altfel, eu nu am nevoie nici de plecare, nici de fugă. Viaţa şi voinţa mea îmi sunt ajutor neînvins. Simt vara în mine şi în arbori. Seva fierbinte îmi adună puteri neînchipuite. Nu mă întristează nimic: nici risipirea cercului, nici logodna Nişkăi, nici plecarea mea pentru atâţia ani, nici dărâmarea casei în care am copilărit, a mansardei cu amintirile adolescenţei, cu atâtea amintiri. Nu mă întristează, pentru că sufletul meu e atât de vast, încât cuprinde într-însul dureri, bucurii, înfrângeri, nostalgii, doruri, fără să se sfarme şi fără să se tânguie.

  Înjurai meu, toţi sunt trişti de vară şi de despărţiri. De ce să fiu trist? Eu ştiu că toate acestea trebuie să se întâmple. Nu există decât două voinţe: cea cosmică şi cea eroică. Amândouă sunt tragice. Lumea trebuie să se plece şi să-şi primească ursita fără să murmure. Eu mă simt de acum definitiv deasupra celorlalţi. înapoi nu mă mai pot întoarce, pentru că sufletul e transfigurat. Nu ştiu dacă îmi înţelegi seninătatea, încrederea în paşii mei de-a lungul ţărilor şi anilor, sensul eroic pe care l-am desluşit după trei ani de încercări şi atâtea luni de chinuri. Claustrarea mea nu a fost o fugă, ci o meditaţie, o reorganizare a mijloacelor de luptă. Tu nu poţi înţelege preţuirea biruinţei, pentru că nu ştii cine mi-a fost duşman.

  Am toate motivele să fiu trist, şi sunt totuşi exaltat. Nu o exaltare provizorie şi trucată. Acestea au trecut, o dată cu cele din urmă reminiscente ale adolescenţei. Exaltarea izvorăşte din îndurările mele, din ultimele experienţe, din sensul pe care îl dau eu lumii. Lumea vastă, nesfârşită; sufletul meu e vast; năzuinţele sunt nesfârşite şi împlinirile vor trebui să fie nesfârşite. Aceasta o spun eu. Eu, care am îndurat magia cuvântului «trebuie».

  Soarele există; atât timp cât îl simt aproape de ce să mă întristez, de ce să mă tulbur, de ce să plâng? Nu mai am doruri, pentru că dorul se preface în realizare. Voi pleca. Nimic nu trebuie să mă ţină de vechile ţinuturi, de vechii oameni. în fiecare ceas, alţii. Tot mai departe, tot mai sus. Eu pot să gândesc acestea, pentru că eu le voiesc îndeplinite. Nu plec şi nu rătăcesc ca să uit. Nu voi uita nimic. Cu cât mai mult se vor aduna amintirile, cu atât voi fi mai fericit. Nu fericit în sensul comun. Ci fericit, adică eu însumi.

  …Sfârşesc această scrisoare prea lungă amintindu-ţi de fapta ta laşă, bicisnică şi mediocră. Nu ai dreptul să mă îndemni spre pildă, pe mine, care am păşit mult mai sus, fără oa nimeni să ştie să înţeleagă.”

  …Prietenul meu îmi scrie.

  „. Trecând prin Lausanne, am vizitat în sanatoriul universitar pe studentul tuberculos cu care am discutat acum două veri, la schit. E foarte rău bolnav, dar e senin. Studiază matematica fără să ştie medicii, mental. M-a întrebat de tine, m-a întrebat dacă ţi-ai găsit credinţa sau stărui în prezumţiosul tău eroism. Nu am ştiut ce să-i răspund. I-am spus că mă rog lui Dumnezeu ca să-şi pogoare harul asupră-ţi şi să te mântuie de nelinişti.

  Am întârziat mult de vorbă. El mi-a spus că se află pe urmele unei descoperiri ce întrece tot ce s-a împlinit până acum în lume. Mi-e teamă de prietenul nostru.

  Nu ştiu nimic de la tine. Nu ne-am văzut şi nu ne-am scris atâta timp… De ce ne-am uitat noi, oare? Nu-ţi sunt, încă, cel mai bun prieten?

  Eu am început să mă vindec de dragostea încheiată atât de amar. Nu-ţi pot scrie aici şi nu pot spune nimănui cât am suferit. Am plâns, m-am rugat de ea, m-am târât la picioarele ei… Eram aproape de nebunie, de sinucidere. Mă rugam lui Dumnezeu zi şi noapte. Studiul nu m-a alinat, ci numai credinţa. înţelegând că nimic nu se mai poate întoarce, am vrut să uit. Şi n-am putut uita decât acum, după un an, după rătăciri în care mi-am cheltuit tot ce aveam. Mă voi întoarce sărac, creştin şi dornic de muncă. Sunt mai adâncit. Tot ce stăruia adolescent în ochi, pe frunte, pe buze a