Tu ce mai lucrezi, ce mai plănuieşti? Mi-au ajuns zvonuri despre o muncă înspăimântătoare, începută în toamnă şi sfârşită de abia acum. Aştept roadele. Eşti fericit că poţi lucra în tihnă, liniştit, netulburat de ispita dragostei. Prietenul meu, ascultă-mă: nu iubi. Vei suferi mult, vei îndura umiliri şi înfrângeri inutile. Caută liniştea, păzeşte-ţi-o. E singurul lucru care preţuieşte în viaţă…”

  Astăzi, 21 august, am privit soarele pogorând înapoia câmpurilor dobrogene. Sufletul mi-a fost străbătut de acelaşi orgasm al poftelor vaste. în fiecare dimineaţă şi în fiecare amurg, eu privesc soarele. Acesta îmi aprinde în vine jarul fără care nu pot vieţui. Laud soarele în fiecare dimineaţă şi îl tângui în fiecare seară. Traiul meu e simplu şi aspru. Locuiesc aceeaşi odăiţă, la aceeaşi gazdă de acum doi ani. Dar nu mai scriu povestiri într-un caiet cu pagini albe. Şi în satul răsfirat pe coastă nu mai întâlnesc pe Nişka, pe Andrei, pe Bibi, pe Paul. întâlnesc alţi oameni şi le zâmbesc. N-am fost un singur ceas trist. Rătăcesc pe câmpuri, sorb văzduh sărat, îmi odihnesc ochii în mare. Gândurile mele sunt acum greu de pogorât în scris. Sufletul meu e tot atât de cald şi păstrează tot atât de neatinsă preţuirea Nişkăi.

  Nişka îşi petrece vacanţele la munte, lângă logodnicul ei. Mă gândesc la răstimpuri la ea, la vechii membri ai cercului, despre care aflu puţine veşti. Nu sunt trist că toate acestea au trecut. Cele ce văd înaintea mea, drumurile care mă îmbie, răspântiile cu vânturi, cerurile cu ispite, întunericurile cu primejdii nu-mi îngăduiesc timp să mă întristez. Sunt atâtea de cucerit, de aflat, de gustat… Sunt pământuri care mă cheamă, sunt insule care mă aşteaptă, sunt cărţi care mă doresc, şi atâtea topuri de hârtie albă, rece, ispititoare, care mă aţâţă. Altădată, mă întristam la fiecare amintire, la gândul unei despărţiri, al unei livezi înflorite, al unei seri de toamnă. Acum, amintirile mă îndârjesc până la turgescenţă. Eu sunt, şi ele au trecut. Gândul acesta mă înfrigurează de desfătări. Eu am rămas; cum de-aş putea fi trist pentru că am înfrânt moartea, am îndurat ani, şi am rămas.

  Gândul de a mă crea, de a mă lumina pe mine fără a face din viaţa, creierul şi sufletul meu o capodoperă, îl împlinesc. Toate făgăduielile le împlinesc. Munca, veghile, rătăcirile pe câmpuri, pe ţărm mă desfată. Soarele, lumina, florile cu tulpini scămoase le-am îndrăgit. Nu mai mă simt singur. Ceea ce era altădată obscur şi tăinuit în suflet, acum stăpâneşte. Nu mă mai pot simţi singur: pentru că sufletul limpezit în singurătate a rămas acum singurul meu suflet, şi vieţuind cu el nu mă mai tulbură dorurile şi neliniştile celuilalt suflet, înlănţuit de lume.

  Acest caiet, început într-o zi de vară chinuită, se va încheia cât de curând. Şovăi să-mi încredinţez gândurile de acum unor pagini vecine cu paginile scrise în altă vreme.

  Caietul se va sfârşi firesc, fără strigăte, fără entuziasm, fără tânguiri. Calm şi reţinut, aşa cum îmi va fi drumul. îl voi răsfoi, câteodată, serile. Şi mă vor întări oglinda slăbiciunilor şi tulburărilor care au fost înfrânte pentru că trebuiau depăşite.

  Octombrie. Toamna e senină şi caldă. Sfârşesc examenele, cu sufletul împrospătat de toamnă, zvârcolit de chemările ţărilor care îmi sunt streine. îmi pregătesc plecarea.

  Am întâlnit pe Nişka. A şovăit, câteva clipe, apoi mi-a scuturat mâna. Nu ne-am întrebat. Eu o priveam: era schimbată, frumoasă, cu bucle negre deasupra frunţii palide. Am vorbit despre examene. Aflând că plec, mi-a cerut să mergem împreună la mănăstirea unde ne-am cunoscut. Poate ziua aceea va fi ultima zi a prieteniei noastre.

  — Merg, Nişka, deşi drumul la mănăstire nu va fi sfârşitul prieteniei. Astfel vreau eu, şi am dreptul să aleg, aici…

  Mi-a zâmbit. Era atât de tulburată de întâlnire, de cuvintele pe care i le spusesem, de privirile mele arzătoare şi stăpânite, încât şi-a scos inelul de logodnică şi l-a ascuns. Am zâmbit şi eu.

  Toate dimineţile au fost frumoase. A fost senin, şi trist, şi cerul înalt, şi câmpurile aspre, în dimineaţa întâlnirii noastre. Eu eram hotărât s-o ajut pe Nişka, să-i amintesc şi s-o conving că i-am rămas, încă, cel mai bun prieten.

  În gară, am întâlnit-o cu aceiaşi ochi viorii, cu ovalul feţei mai trist, cu buzele mai palide.

  — Bună dimineaţa, Nişka…!

  Am început să-i vorbesc, să râd, să glumesc. I-am spus câte fapte noi ne aşteaptă pe drumurile noastre. Al meu e, poate, un drum de culmi; dar şi drumul ei merită să fie bătut sincer, voios, culegând desfătări. Ea era tot mai tristă, şi îmi zâmbea numai, alături de mine, privind, pe fereastra vagonului, câmpurile în toamnă.

  Am ajuns, i-am luat braţul, şi am pornit pe cărarea ce înconjoară lacul. Amintirile se împrospătau, dureroase. Pădurea era acum sângerată, cu aleile pustiite, cu frunze multe luate de vânt. Drumul mă îmbăta, mă înspăimânta. Mă înălţasem atât, în trei ani…

  — Când pleci?

  — în câteva zile, Nişka.

  — Ai să uiţi, nu?

  Cum i-aş fi putut spune că nu voi uita, niciodată?

  — E stupid… nunta mea e la sfârşitul lunii… iar n-ai să fii… Am mângâiat-o pe păr, zâmbind.

  — Ştii care va fi darul meu? Un caiet alb, legat în piele, şi sus, pe prima pagină, o dată…

  — Vreau să-ţi însemni viaţa. Când mă voi întoarce şi te voi găsi schimbată, înfrântă de mediu, de mediocritate… am să încerc să aflu toate împrejurările prin care sufletul din mine a pierit… Ştii, Nişka, mă pasionează agonia mea şi a făpturilor mele… E tragic; şi reconfortant pentru mine…

  — De ce îmi spui toate acestea…?

  A început să plângă, şi braţul ei tremura, şi ochii se adânceau sub lacrimi. O priveam, îmi ascultam sufletul răzvrătit. Ochii se înfigeau în