— Eu credeam că ai să mă mângâi, ai să mă ajuţi…

  — Nişka, prevestindu-ţi fericirea în mediocritate, eu te mângâi. Te stânjeneşte cuvântul, ştiu. Spune-i atunci cum vrei: căsnicie, fericire comodă, în oraş de provincie, cu soţ cinstit, cu copii frumoşi… Alege tu cuvântul… Eu vreau să-ţi spun că vei începe o viaţă nouă, care nu e cea pe care am ales-o amândoi, în anii prieteniei noastre, dar care te va face fericită, pentru că te va abrutiza spiritualiceşte…

  — De ce îmi vorbeşti, de ce îmi spui toate acestea?… Nu ştii că atât cât exişti tu, nu pot fi fericită…?

  — Ai să uiţi Nişka, departe de mine ai să uiţi; cum ai uitat când te-ai logodit…

  Am lăsat-o să plângă. în pădure se iscă vânt de ramuri. Zăream nori albi adunându-se. Nişka tremura tot mai dureros. Aş fi voit s-o mângâi, să-i spun că mi-e dragă… Dar sufletul era de acum senin. Şi cu cât se tulbura pădurea, cu atât sufletul se însenina.

  — Ştii ce vreau?… Să căutăm trunchiul de lângă lac unde mi-ai ghicit în palmă…

  — Se apropie furtuna, Nişka…

  — Vreau să-mi amintesc… Atunci era primăvară, era atât de frumos, eram atât de naivi… Eram în anul întâi…

  — Şi acum, eşti licenţiată. Şi e toamnă. Şi se apropie ploaie, cu vânt rece… Mergem spre gară, Nişka…

  — Nu, nu… vreau să revăd şi mănăstirea şi biserica…

  — Nişka, se întunecă.

  — Ce ne pasă nouă? Nu mi-e teamă de ploaie, nu mi-e teamă de pădure… Vreau să mai văd o dată…

  f 268

  — Şi eu vreau să ne înapoiem. Tu trăieşti din amintiri, dar eu trăiesc din viaţă. Ce-mi pasă de amintiri? Ce-mi pasă de acea primăvară nostalgică? îşi au locul lor în suflet, dar nu vreau să le împrospătez, acum când se vesteşte ploaie… De ce să mă întorc înapoi cu trei ani când viaţa mă aşteaptă, vastă şi ispititoare, înainte?… Mergem spre gară, Nişka!

  Nu s-a mai împotrivit. Lăcrăma, şi lacrămile îi alunecau pe obraji, ca din ochii unei icoane.

  Pădurea foşnea, se risipea şi se aduna în vârtejuri de frunze. Cerul se întunecase. Am ieşit la câmp. Câmpul era întunecat, cu iarbă pustiită de soare şi brumă. Drumul către gară era de pe acum înnegurat de ploaie.

  Plouă, plouă. Ne ajungeau miresme de câmpuri rodite cu sămânţa norilor. Şi vântul iscat din munţi chinuia pădurea. Gemetele se fugăreau deasupra brazdelor.

  Păşeam amândoi, cu frunţile plecate în ploaie. Nişka plângea, blând. Eu îmi simţeam sângele răzvrătit de frig, muşchii înşerpuiţi pe oase, umerii încordaţi. Eram puternic, eram puternic, alături de lacrămile Nişkăi…

  În gară, am aşteptat tăcuţi cel dintâi tren către oraş. Priveam cum plouă. De-a lungul copacilor loviţi de picuri, eu zăream ţări cu lumină, ţări cu zăpezi, cu oraşe… îmi gândeam drumul meu, pătimaş de tot ce voi afla, de tot ce voi stăpâni în anii tineri, pe care abia îi începusem… Nişka îşi alinta la răstimpuri pleoapele cu batista albă şi mică.

  S-a apropiat trenul.

  — Noi ne vedem astăzi pentru cea din urmă oară.

  — Da, Nişka.

  — Şi ne despărţim de acum…

  — Pentru cinci, zece ani… Pe urmă, iarăşi ne întâlnim… -Da…

  — Vine trenul, Nişka…

  — Trebuie să plecăm, nu…?

  Fireşte, trebuie să plecăm. Eram numai noi doi în sala de aşteptare. Nişka, ridicându-se, mi-a arătat cu degetul obrazul, şi a zâmbit. Am sărutat-o pe gură, lung şi dureros ca un geamăt.

  Ne-am urcat în vagon trişti, tulburaţi. Nu ne-am vorbit până la gară. în trăsură, i-am strâns iarăşi mâna.

  — La revedere, Nişka…!

  Oraşul se înseninase, proaspăt după ploaie. Am plecat, singur, pe străzile reci.

  Universitatea e iarăşi înviorată în valul de studenţi tineri, de studente timide. Coridoarele se luminează de ochi, de zâmbete, de obraji. Sălile sunt tulburate de neastâmpărul celor din anul I. în băncile din fund se aşază aceiaşi studenţi glumeţi, în băncile din faţă aceleaşi studente cu mâinile albe.

  Profesorul de logică stârneşte aceleaşi nelinişti. Totul e viu, e proaspăt, e nou. Nu cunosc pe nimeni. Ai mei s-au risipit. Bănuiesc în perechile stânjenite de ochii celorlalţi legături pe care anii le vor strânge şi apoi anii le vor desface.

  Ultima zi şi ultima noapte.

  Eu plec, iar mansarda mea se va nărui. în locul casei bătrâne, altă casă – înaltă şi cenuşie – se va înălţa. Întorcându-mă, nu-mi voi mai recunoaşte strada, copilăria, adolescenţa.

  Povara amintirilor piere, o dată cu mansarda. Mă simt uşurat, liber, zvelt, pătimaş şi odihnit. De ce să-mi amintesc, la orice pas în odăiţa scundă, trecutul…?

  Cărţile au fost coborâte în lăzi. O parte mă va întovărăşi dincolo de ţară, o parte mă vor aştepta în podul bunicii. Rafturile sunt acum goale. Mansarda mea pare ciudată, rănită, ciuntită. Cadrele au fost coborâte, globul de la lampă ridicat. Hârtiile din sertare, adunate şi scrise vreme de zece ani, Jurnalele din liceu, caietele cu povestiri şi gânduri, înghesuite într-o ladă. Mi-am ales numai câteva plicuri, câteva hârtii.

  Seara, a v^nit Radu şi s-a întristat, în timp ce eu răscoleam sertarele şi rânduiam cărţile în ladă. Se întrista amintindu-şi cum m-a cunoscut în gimnaziu. Cum ne-am împrietenit, şi nopţile de adolescenţă, şi lectura timidă a celor dintâi pagini scrise, şi adunările prietenilor… Marcu şi Petre la Paris. Un prieten la Geneva, alrulla Torino… Ceilalţi, risipiţi prin oraş, printre oameni străini nouă… Se întrista amintindu-şi şi de Nonora, de Ajunul cu bucurii, de colinde, de Bibi, de Viorica…

  — Eşti copil, Radule… Se dărâmă doar zidurile.

  Răsfoiam hârtii multe, ca să nu-mi vadă ochii. Lacrămile lui erau mai puternice decât voinţa-mi încruntată. Trebuia să mă grăbesc. în zori, mă deşteptam.

  Radu lăcrăma, fumând. Lumina îngheţa între rafturile goale, deasupra patului fără iconiţă.

  Am tresărit o singură dată; când am