găsit cutia cu amintiri uitate. Am zâmbit citind însemnările pe plicul de vizită: „La ce te gândeşti? La cel care trebuie să moară…” Am zâmbit deschizând plicul cu dată din aprilie şi scrum de ţigară. Se mai afla în cutie paşaportul meu pentru Italia, şi între filele paşaportului, la rubrica: „Lespersonnes qui accompagnement le porteur passeport”, o fâşie de mătase şi o fotografie de a Nişkăi, cu dedicaţia: „Devinez, devinez toujours”… Am pus cutia în ladă, alături de fotografiile din copilărie, din liceu, din Universitate.

  — Radule, încearcă să fii tu aici în ziua când se va dărâma casa…

  El a plâns, eu l-am îmbrăţişat. Trecuse miezul nopţii. Mă simţeam ostenit şi străin.

  — Radule, în zori, mă deştept… Să ne despărţim…

  Ne-am sărutat, pe amândoi obrajii. Eu i-am dăruit cea mai frumoasă carte pe care am găsit-o în lada mea deschisă. El tot ce a avut asupra-i: un pieptene şi un carnet.

  L-am întovărăşit în curtea cu trandafiri îngropaţi, cu tufe de liliac. Se făcuse frig, frig. Felinarele pâlpâiau la colţuri de stradă.

  — Să te găsesc sănătos, Radule…

  Acum, scriu această ultimă pagină. Caietul îl voi purta cu mine, rătăcind.

  Nu sunt trist, nu plâng. Ci mă simt numai obosit, obosit, de lupta care a durat prea mult şi prea crâncen.

  Trenul meu despică dealuri şi câmpuri brăzdate. M-am închinat soarelui care s-a înălţat în cerul rece. Toamna e senină şi înalbăstreşte pădurile.

  Revărsări de viaţă mă înăbuşă. Aş vrea ca trenul să alerge, să cutreiere, să mă coboare în gări necunoscute. Poftesc oraşul străin ca pe un fruct zemos. Poftesc anii care îi voi petrece într-însul ca pe un trup. Viaţa mă cheamă, vastă şi diversă, înspăimântătoare în ispite, cu geana vânătă. Drumul mă îmbată. Nu las în urma mea nimic; nici amintiri, nici lacrămi, nici tristeţe. Totul e înainte, în oraşul strein, în lumea nouă care mă aşteaptă. Toate gândurile, toate dorurile se încordează către anii dinaintea mea, la cele ce va trebui să împlinesc, la cele ce va trebui să cunosc şi să îndur.

  Nu mă înspăimântă nimic. Viaţa mă aţâţă ca o primăvară perversă. Nu voi lăsa să-mi scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. în fiecare dimineaţă, voi renaşte. In fiecare noapte, mă voi dărui…

  Cerul e acum însângerat şi calm. Soarele se pogoară, alături de o pădure şi un râu. Ascult cum aleargă trenul însetat de văzduh. Câmpul cu roadă însămânţată mă tulbură. Ochii nu mi-i pot dezlipi de zarea către care aleargă trenul, neodihnit.

  Sufletul meu e aspru, vast şi senin. înapoia mea, îi bănuiesc pe ceilalţi. înainte, simt fluturări de meniri.

  SFÂRŞIT.

  Clinceni, 1928

  1l-l9 februarie

  —8 martie.

  ADDENDA.

  JURNALUL UNUI OM SUCIT.

  Eliade Gh. Mircea ci. V reală 192l-l922

  Citind aceste pagini, astăzi

  12 noiembrie 1923, mi-am dat seama cât se poate schimba un adolescent în răstimp de doi ani şi am râs de „suferinţele” mele.

  Stărui în nădejdea romanului „omului sucit”, dar după alte concepţii. Copilăriile acestea sunt bune de descreţit fruntea la necazuri şi ca un veşnic imbold spre perfecţiune.

  Poate în toamna anului 1925 voi zâmbi de cele scrise acum; cât despre mine, mă rog Domnului să fie astfel.

  27 octombrie 1921

  Toate jurnalele de zi încep de la zi-ntâi a lunii. Eu l-am început astăzi, căci astăzi începe greul şcoalei, când convoiul suferinţelor şi umilinţelor a început a se abate pe capul meu, rotund şi tuns ca-n palmă, pe capul meu de elev în clasa a cincea.

  Şcoala s-a început de două săptămâni şi părea că luase un aspect cu totul diferit de cel de anul trecut. Cel puţin aşa credeam eu. Dar azi, azi văzui că mă-nşelasem; au început a curge notele, şi rele, şi bune, cele mai multe rele, bineînţeles, iar cuvintele „leneş” şi„mediocru”, aceste epitete ce nu pot să le sufăr, au început a se grămădi asupra persoanei mele.

  Prima umilinţă am simţit-o astăzi după ce obţinusem „slab” la matematică, în dosul meu auzii:

  — Da! un nebun ce se ţine de prostii şi filosofie!

  — Ce filosofie, „monşer”! Curată nebunie!

  — Ş-apoi e şi „leneş”.

  Leneş; ghicii că se vorbeşte de mine.

  Da, desigur, eu sunt singurul elev în clasă care nu învăţ, cu toate că profesorii mă cred inteligent. Leneş! Eu sunt, căci de câte ori sunt ascultat, întotdeauna mă-ncurc şi se vede cât de colo că n-am pus mâna pe carte!

  Leneş! Da, leneş, şi cu toate acestea nici o mustrare de cuget, nici o tendinţă spre îndreptare?! Ce Dumnezeu?! Parcă n-aş fi om.

  Şi Fabre îşi primise odată, în copilărie, renumele de „leneş”, dar se puse pe muncă şi îi întrecu pe toţi.

  Dar eu?! Fără amorul-propriu al naturalistului, fără pic de remuşcare în faţa răului, îmi pun mâinile în urechi şi trec mai departe.

  Leneş, leneş! iar eu nu răspund; ce laş!

  28 octombrie 1921

  Toată ziua am fost supărat. Cauza n-o ştiu nici eu, dar efectele le simt şi le îndur.

  Întors acasă, m-apucai de studiul meu favorit, zoologia, studiu de pe urma căruia îmi atrăgeam atâta înjosire în faţa camarazilor.

  În odăiţa mea plină de unelte proprii, borcane şi eprubete, rafturi de cărţi, micul meu muzeu, uit toate amărăciunile şi peste puţin sunt cel mai fericit om.

  În lumea celor care nu grăiesc, în lumea instinctului şi a inteligenţei, în lumea mută în aparenţă, care-ţi oferă fără răutate tot ce are ea mai frumos şi mai sfânt, în lumea aceasta îmi petrec eu cele mai frumoase clipe ale copilăriei!

  Uitând că mâine am şcoală, că sunt condamnat să stau cinci ore într-o clasă care n-are nimic care să o facă plăcută, uitând că mâine poate m-ascultă, poate mă… ceartă, eu mă încăpăţânez şi stau neclintit în faţa micului acvariu, improvizat dintr-un borcan de murături, unde se zbate o întreagă familie de tritoni.