class="p1">  Mâine, la şcoală, voi auzi din nou în dosul meu mustrări batjocoritoare la adresa „nebunului” care-şi „pierde vremea” cu gângăniile şi nu ştie nimic la şcoală, iar la urmă, ultima injecţie cu fierul înroşit, ultima picătură de otravă: leneş. Leneş, leneş! Simt că lacrimi îmi împăinjenesc ochii, mă dau la o parte. Grupul trece fără a mă băga în seamă, crimile năvălesc. fug. Leneş!

  …1 noiembrie 1921

  Prima bucurie! O notă bună la fizică. Fără a fi citit ceva, ca-ntotdea-una, ajutorat numai de fondul de cunoştinţe din anii trecuţi, am luat nota nouă.

  Şi-aici mi-au venit lacrimi, dar nici de bucurie, nici de supărare… de mândrie.

  Simţii pentru un moment plăcerea veninoasă a acestui viciu, dar repede am părăsit-o când reluai ultimul capitol din La philosophie posi-tive de A. Comte şi când văzui că un simplu semn într-un catalog oficial e ca şi un numulit pe lângă un mamut faţă de scopul vieţii mele.

  Citii până seara „philosophie” şi de abia atunci mi-adusei aminte că mâine nu-i sărbătoare, că se poate foarte bine să-mi schimb dispoziţia generală printr-un simplu „insuficient” şi de aceea căutai cât mai curând să ascund volumul, ca să nu fiu tentat de titlu-i sugestiv să întrerup tema începută. Aveam de făcut o comparaţie la română; fără pregătire, începui de-a dreptul pe caiet, de remarcat asemănarea în ce priveşte elementul… dramatic… Trecu un ceas şi, în sfârşit, mă sculai, ca s-o termin.

  Cu tocul rezemat de buza călimării, cu cotul presând greşit un pachet de foi din cartea de română şi cu capul aplecat peste scrisul proaspăt, adormisem… cu lampa aprinsă. Şi când mă sculai, primul cuvânt îl auzii de la tata: este cam „leneş”.

  Iar leneş? Până când?

  Şi, surescitat peste măsură, mă prăvălii pe scară şi ajunsei fără întrerupere, drept în faţă băii… ca să fac un duş!

  malul lacului Herăstrău, ţinta cercetărilor mele. Până la încetineala ploii mă refugiai lângă poduleţ, cu care ocazie observai cu vădită părere de rău moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem într-un flacon cu sulfura de carbon, în care le ţineam anume pentru anatomie! Certându-mi distracţia păgubitoare, deşertai flaconul, fără a fi mângâiat de nădejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar… ce s-a făcut, s-a făcut.

  Văzând că ploaia nu încetează, am ieşit din ascunzătoarea mea şi, încălzit de entuziasmul meu pentru ştiinţă, mă dezbrăcai de pardesiu, scosei la iveală din îniunecoasele-i buzunare patru borcane de muştar, două de miere şi o duzină de eprubete şi începui explorarea locului. Amănuntele acestei nepotrivite activităţi ştiinţifice au fost destul de dureroase: e destul să amintesc că am făcut de două ori cunoştinţă cu răceala apei la picioare şi că am avut nenorocul să văd inundate de broaşte toate hainele mele udate de ploaia ce nu înceta.

  Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte şi larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţa-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.

  Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi în vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobişnuită de loess galben ce transportam în pardesiu, precum şi aspectul himeric a două broaşte moi, ce se zbăteau între pereţii unui borcan de sticlă.

  Nu mă descurajai şi mersei mai departe pe bulevard oferind o privelişte rară trecătorilor amatori de asemenea lucruri. Când ajunsei acasă, mama încuie uşa şi mă văzui silit să mă curăţ în mijlocul curţii, ne-scăpând bineînţeles din vedere recolta mea ştiinţifică.

  Bucuros, în sfârşit, că scăpai de toate formalităţile ce le întâmpinam din partea mamei şi a servitoarei şi putui să pătrund în odaia-mi călduţă, studiai până la unsprezece, când tata veni şi-mi stinse lampa.

  Sâmbătă, 3 noiembrie.

  Indispoziţia de zilele trecute mi-a trecut, şi astăzi, cel mai înfocat optimist, am pornit-o la excursie.

  Da, la excursie, cu toate că bruma ce cade dimineaţa e destul de groasă şi cu toate că la patru se-ntunecă de trebuie să aprind lampa.

  Îmbrăcat foarte rudimentar, cu ghetele lui unchiu-meu în picioare, mă visam în vacanţă, când fără teamă de mutra profesorului de franceză şi fără frică de spinarea răutăcioasă a radicalilor herborizam mulţumit, ca chinezul după ce şi-a mâncat orezul, în meleagurile dimprejurul Braşovului. Dar o bură de ploaie repede mă aduse la realitate. Eram pe.

  Duminică, 4 noiembrie.

  Astăzi m-am sculat la nouă, contrar obiceiului meu de a mă deştepta o dată cu găinile.

  Toată noaptea mă visai… în Tunis, scăpat de şcoală şi elevul unui însemnat naturalist englez, care venise să facă studii.

  Dimineaţa, când m-am sculat, fui foarte deziluzionat, când în loc de trandafiriul cer al Tunisului, sub care-mi răsfăţasem spiritul noaptea întreagă, mă văzui înconjurat de o boltă plumburie, morocănoasă şi ploioasă, care numai la poezie nu te predispunea.

  Mi-adusei aminte de axioma lui Alecsandri: „Românul e născut poet”, şi niciodată imaginea zâmbitoare a poetului nu-mi apăru mai clar în minte ca în acel moment.

  Văzând că nu vine nici un sol care să afirme cele visate de mine, mă văzui silit să mă-mbrac, mai ales că odaia se cam răcise.

  Toată ziua am fost ocupat cu cercetatul animalelor din ziua precedentă şi, vesel că-mi clasificasem cea mai mare parte, prelungii şedinţa până la opt.

  Ora unsprezece şi un sfert; aud paşi pe scară. Desigur că e tata care vine să-mi stingă lampa.

  Sunt cinci ore de când citesc ca un disperat Souvenirs entomolo-giques şi de când admir şi preamăresc în gând pe nemuritorul Fabre.

  Dar… trebuie să mă culc, căci mâine avem engleza şi nu prea ştiu, cu toate că e singura materie la care învăţ cel mai mult.

  Mâine! mă-nfior când aud cuvântul acesta aducăior de voie bună sau tristeţe. Mâine?! Ce-o fi mâine? Ah, timpul…!

  7 noiembrie.

  Azi a plouat toată ziua. Tristeţea naturii s-a transmis şi asupra mea, căci toată ziua astăzi am fost trist.

  Începui seria