a doua a Souvenir-xsnlor şi, entuziasmat din ce în ce mai mult de „Virgil al insectelor”, nu mă ridicam de la masă decât seară, când mă chema la masă. N-am putut mânca mai nimic. Aveam întotdeauna pe naturalist în faţa ochilor, înconjurat de o aureolă formată din insecte şi îi pizmuiam fericirea ce-a simţit-o.

  După-masă trecui să cânt ceva la pian. încercai câteva mazurci, cu potpouri, dar sunetele erau false, nu puteam transmite degetelor cele ce simţeam.

  Am luat atunci Marşul funebru de Chopin şi i-am cântat introducerea, până ce chiriaşul nostru a ieşit şi m-a rugat din inimă să întrerup aria, ceea ce am şi făcut repede.

  Iată-mă din nou sus. Cu coatele pe masă, la căldura dezmorţitoare ce începe să se răspândească, recitesc pentru a nu ştiu câtă oară L 'harmas din Souvenires.

  …O casă drăguţă cu două caturi şi într-un stil modern, înconjurată de o întreagă armată de copaci, tufe. şi arini. în dreapta o alee de liliac, în faţă o grădină cu verbine şi petunii, iar în fund, desişul fără umbră al „harmasului”. Pe drumul spre Campestra…

  În grădină, un omuleţ fără barbă, cu ochii blânzi, dar cu o expresie de ciudă, răscoleşte nu ştiu ce la rădăcina unui liliac, iar lângă el un băieţaş, cu părul blond şi cu o faţă tristă, nespus de tristă. Sunt „eu”, iar bătrânul e Fabre. Adevărat?! Dar imaginea mi se şterge repede din faţa ochilor; îmi ridic capul care mă doare grozav.

  Unsprezece şi jumătate! Ar fi timpul să mă culc.

  Lampa e stinsă. Luminiţele focului joacă voioase pe pereţii de curând văruiţi. Afară a început ploaia, iar vântul îşi chinuieşte prada, ce trosneşte, de te apucă fiorii, plecându-se împăciuitor ca în faţa celui mai tare. Mi-e milă de bieţii copaci.

  În pat, cu faţa în sus, mă gândesc.

  De ce nu mi-a dat Dumnezeu şi mie o căsuţă la ţară, de ce nu m-am născut la munte, unde aş fi lucrat fără frică, fără teamă de profesori, de colegi, spre dezvăluirea misterelor cuprinse în protoplasma? De ce?

  De ce suiit condamnat să ina epuizez în conglomeratul acesta de patimi, de viclenie şi intrigi, în această lume care nu mă înţelege şi mă sileşte să învăţ, în loc să studiez, pentru a-mi câştiga pâinea? De ce?

  Simt cum o durere mare, mare mă cuprinde şi repede pusei perna la ochi, ca să nu mai plâng din nou.

  Dormitam; ca prin vis, auzii paşi pe scară, o mână îmi ridică capul, mi-l puse drept pe pernă şi apoi auzii: iar a plâns!

  Ghicii: era mama!

  28 noiembrie 1921

  Trei zile am fost bolnav; am avut febră, dar ce febră? Credeam că n-o să mai scap niciodată de ea, afurisita. Din cauza prea marii temperaturi, aiuram; mama nu mai contenea din plâns, iar doctorul doar îngâna:

  — Oboseala nervoasă, citeşte prea mult, poate să capete o…

  Eu nu mai auzeam nimic. Visam, dar parcă eram treaz. Nu simţeam nimic, pierdusem noţiunea timpului, nu mai ştiam unde sunt şi uitasem că sunt pământean.

  Într-o ceaţă luminoasă, brăzdată cu milioane şi milioane de ochi strălucitori, ca jarul, şi-n mijloc un tunel imens, care, cu toate că exista, se vedea prin el ca printr-un geam. Şi tunelul fosforescent atât de frumos, că rămăsei mult timp ca să-l admir.

  Un singur lucru mă chinuia; unde sunt? Mă uitam în sus, peste tot ceaţă luminoasă, jos ca un gol nemărginit în care, cu toate acestea, pluteam. Mă uitam mereu în jos şi eram uluit de frică, dar cu toate acestea nu cădeam. Atunci îmi pusei întrebarea la care totdeauna găsisem răspunsul, de altfel, foarte uşor: „Ce sunt?”

  Şi curios că altădată îmi răspundeam „un animal perfect uman”, acuma nu puteam defel înţelege că aş fi om. Cum e aia? Mă privii, privirea nu întâlni nimic, nici măcar o ceaţă. Atunci mă năpădiră alte întrebări: „Unde e creierul? Pentru ce judec? De ce văz…?”

  De când mergeam şi tot la uşa tunelului sunt; simt că zbor, simt o durere uşoară în tot corpul meu, de două ori invizibil ca şi razele. în faţă se întinde tunelul, infinit, fără sfârşit, pe care nu îl pot atinge…

  A! m-apropii, o sforţare! Mai! Mai! încă una! în sfârşit, am ajuns!… Cum mă doare capul! Dar uite tunelul, tunelul…

  — Ce ai, puiule, te doare rău capul?

  — Tunelul, tunelul… Cine eşti… unde…

  — Nu mă mai cunoşti? Mama.

  — Ah! Mama… şi visul…?

  — A fost un vis, culcă-te, puiule, c3 vine acum doctorul

  — Uite ce e, doamnă, citeşte prea mult şi acum e cuprins de o debilitate nervoasă care îi măreşte îngrozitor febra. Acum, în aiureală, vorbeşte despre ce-a citit, îmbrăcat într-o imaginaţie pe care toţi aceşti bolnavi sunt convinşi c-o văd. E rău, poate să capete o… dar faceţi reţeta aceea şi puneţi-i gheaţă… Periculos, foarte periculos, oboseală nervoasă, mai ales dacă citeşte filosofie poate influenţa întreaga viaţă. Şi visează vedenii. Ceea ce nu e bine, nu e bine.

  …În tunel, ţinându-mă cu mâinile de pereţii fosforescenţi, înaintam pas cu pas, în timp ce mă apropiam de o deschizătură închisă cu o poartă enormă roşie pe care nu scria, nu se vedea nimic, şi cu toate acestea simţii că silabisesc: „Ceea ce s-a născut din carne, carne este, şi ceea ce s-a născut din spirit, spirit este.”

  Vroii să trec înainte, dar un ce neînţeles mă ţintui în faţa uşii, privind prin ea, prin nimic. în jură-mi, nimic, eu? Un nimic.

  Încetul cu încetul, luminile tunelului se stinseră, ceaţa se întunecă şi… o durere vie simţii pe frunte. îmi punea mama gheaţa.

  30 noiembrie 1921

  La şcoală. Nici un semn de prietenie din partea colegilor, nici un semn că le pricinuise un pic de bucurie însănătoşirea mea. Când le dădeam ziua bună, înfiripau o vorbă-două şi se eschivau. „A! ai venit?… Ce ai avut?