Bine că te-ai vindecat…” Parcă se rupse ceva din mine, parcă pierdusem ceva, ceea ce cu câteva minute înainte simţeam că aveam. Acuma îi cunosc pe toţi; interesul îi predomină. Cum simt că unul ştie şi i-ar fi de ajutor în goana lor după note, „interesul lor”, încep a-l lăuda, a-i ţine partea în discuţiuni, sperând că, sub pretextul unei prietenii, să-i poată „sufla” la lecţie. Şi pentru ce toate acestea? Pentru note sau „fiţuici” la teze, pentru un simplu semn pe care profesorul îl însemnează, zice-se, cu mare seriozitate şi prudenţă, în catalog, un smoc de foi oficiale. Bieţii oameni! Pentru un nouă sau zece la istorie sau geografie sunt în stare să roadă cartea, îmbuibându-se cu nume proprii, localităţi şi ani, uitându-le a doua zi pe toate şi lăsând la o parte tot ce e principal din ştiinţă.

  Iar când obţine „bine” ori „foarte bine” la toate şi-şi căpătă coroana, se crede cel mai cult om, el premiantul, pentru că cunoaşte pe de rost cinci geografii, trei istorii, două algebre şi nu ştiu câte religii! Bieţii oameni!…

  Şi ca să-şi vadă idealul, nota şi coroana, îşi epuizează forţele în hanalităţi fără de nici un folos, nici poetic nici moral, iar dacă văd că au învins, recurg la tot felul de lucruri nepermise, numai şi numai să ajungă. Iată oamenii care o să învingă în lupta pentru existenţă. Iată viitorii oameni de ştiinţă, alias şi de politică, care vor conduce universităţi, vor întemeia societăţi şi vor răsturna tot ce nu corespunde gusturilor lor. Când vor arăta certificatul de bacalaureat cu „foarte bine”, toate porţile li se vor deschide, lor, premianţilor, dintre care foarte puţini merită numele.

  Ca să ajungă, luptă, toceşte cartea fără să înţeleagă nimic, dacă nu are protecţie, îşi capătă simpatia profesorilor întrebându-i lucruri extra-şcolare sau dând dovadă că se „ocupă”, bagă intrigi, nu leagă nici o prietenie trainică, ci împarte numai duşmănii, iar peste 10-l5 ani, din fruntea statului, zâmbesc. „Ei, eu am învăţat, prin muncă m-am ridicat aici, eu am învins.” Aci nu minte. A fost un învingător! Şi acuma mă gândesc: ce-o să ajung eu? Ca să-mi epuizez energia, puterea de judecată în geometrie şi gramatică nu voi face pentru nimic în lume, ca să „lupt” iarăşi nu o să pot, căci nu intră în caracterul meu, cu chimia fiziologică pe care o urmez sau cu ştiinţele naturale mor de foame sau putrezesc într-un liceu de provincie. Atunci? Bine zicea bietul tata… Un om sucit.

  3 decembrie 1921

  II

  30 noiembrie 1921

  Da, da, un om sucit! Acuma văd eu; de ce nu puteam suferi disciplina ce o credeam ridicolă din şcoală, pe care însă toţi o acceptau fără discuţie, de ce nu mă împăcăm eu cu programul şcolii, fie el analitic sau nu, care mă silea să repet ceea ce au repetat alţii de zeci de ani; pe mine, fire independentă, ce nu-mi plăcea să fac ce făceau alţii, de ce… etcetera, etcetera. Da, eu trebuia să mă nasc peste câteva sute de ani.

  Nu ştiu ce-mi spune mie, de cred în metempsihoză, că în altă încar-naţie eram fachir sau aşa ceva.

  În clipe libere, când fără a medita nimic privesc cerul, luciri răzleţe, fără nici un înţeles, îmi străbat creierul, insuflându-mi sentimente de temere şi de mai multă încredere în mine. Ce-o fi? Ce păcate din altă incarnaţie mă fac să sufăr acuma, aşa, fără nici un rost? Căci cu toate că de multe ori treburile-mi merg bine, sunt tot trist, tot dus pe gânduri, gânduri ce nu-mi aparţin, dar care mi le porunceşte necunoscutul!

  Parcă bolnav, un egoist hipertrofiat, caut întotdeauna de a mă refugia de „plăcerile” zilnice, ajunse pentru mine curate chinuri.

  Dar curios; aceste dovezi despre starea mea sufletească, în loc să mă predispună la oarecare melancolie, la un început de neurastenie, mai mult mă întăresc, mă îndeamnă să muncesc şi mai mult, ca să scap şi să ajung. O putere neînţeleasă pentru mine, un infim vierme orb, ce mă tăiase pe scoarţa unui atom al infinitului, o forţă supremă care îmi reînnoieşte în fiecare noapte puterea de muncă şi curajul, o putere supremă îmi porunceşte: fă! şi fac, cu toate că sunt convins că acest gând a ieşit din judecata mea, creierul meu l-a plăsmuit şi lui îi aparţine…

  Şi acum, cât de hâdă e realitatea, mai mult sau mai puţin materială. Ah! Doamne!

  Realitatea, acest crud abstract care-ţi răpeşte şi cele mai nevinovate iluzii, iluzii niciodată realizabile, dar care totuşi ei i se par periculoase.

  Pentru mine, realitatea, deci prezentul, niciodată n-a fost îmbucurător; dacă n-a fost rău, a fost comun, dacă n-a fost comun a fost material şi aşa mai departe.

  Nu ştiu de ce cuvântul acesta urât de tot ce-mi aparţine mie îmi insuflă un zgomot albăstrui, făcut anume pentru a atrage neînarmaţii îd lupta pentru existenţă.

  Credeam că m-am făcut bine, dar iar m-am îmbolnăvit. Mă doare îngrozitor capul, mai ales regiunea ochilor. Mi-era frică să nu capăt vreo meningită din cauza surmenajului intelectual din ultimele zile. Cum deschideam ochii, o durere năprasnică îi silea să se-nchidă. Aveam impresia că tot creierul e acoperit cu o pătură de spumă cenuşie care producea durerile, şi de multe ori mă gândeam să o curăţ cu cuţitul. Gânduri de bolnav!

  De azi-noapte, ninsoarea n-a mai încetat. Când încet, când mai repede, schimbând la iuţeală direcţia, fulgii se aştern, pregătind totul pentru somnul lung de iarnă, prevestind o ameţeală produsă de ger.

  Nu ştiu de ce azi mă gândii la moarte, nu că era aproape, dar aşa, din lipsă de subiecte de meditaţie, izgonite de parţiala aiureală a capului.

  Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, ba ceva mai mult, de multe ori mă gândisem ca, arunci când s-o apropia, să încep să râd, învingând astfel instinctul conservator înnăscut în fiecare om. Ce bine e când mori! Atunci afli dacă cu adevărat forţa planează sau dacă necunoscutul (devenit cunoscut)