domneşte peste domeniile infinitului, atunci îţi explici atâtea şi atâtea, atunci te pregăteşti pentru nemurire, dacă, bineînţeles, nu cazi mai dinainte în bezna fără margini şi fără culoare, bezna care-ţi răpeşte orice nădejde şi care te face să tremuri rostindu-i numele: materia!

  Ah, ce grozavă ar fi moartea atunci, atunci când toată inteligenţa purificată şi îmbogăţită în cincizeci de ani se transformă în câteva scântei electrice, o licărire de lumină, câteva calorii, ca apoi să se materializeze, să moară cum zice Lebon, să se transforme în câţiva atomi de fosfor uzat, cărbune sau hidrogen, ş-apoi să fie îmbucat de „altul” şi dat înapoi „altuia”.

  Parcă simţi cum „eul” tău devine din ce în ce mai mic. Adică la aceasta să se rezume o întreagă viaţă de necazuri, de chinuri susţinute numai de o singură nădejde, „nemurirea”?

  Nemurirea? Aş fi prea prost ca să nu cred în ea… şi dacă, cu toate acestea…?

  Încep să tremur…!

  Durerea începe din nou, cu mai multă ferocitate şi neîndurare. Fac sforţări enorme să-mi culeg gândurile, să mi le amorţesc, să nu le mai fac să sufere din cauza înfrângerii lor în faţa mirabilului, dar nu pot. Aiureala mă cuprinde, şi o lumină vie mă orbeşte curăţindu-mă de tot ce e pământean…

  Câteva idei mai le memorez, marele centru… „eul”. „Nu se poate”. Voinţa. De ce? forţa… Lumina persistă din ce în ce mai tare, mai orbitoare, în timp ce eu, uitând că am ceva, uitam că sunt pământean şi mă căzneam să pricep…

  Afară, ninsoarea a contenit; o simt, îi văd culoarea şi cantitatea, dar numai în vis. Ş-aşa e de bine…

  7 decembrie încet! încet! Nu fugi prea mult, nu citi afişele de pe garduri, că iar te oboseşti. Ce, nu vrei să mă asculţi? Ei! Ei, iar o să te îmbolnăveşti şi iar o să te doară. Mai ţii minte cât te-a durut? Ce, ai şi uitat? Ei, asta-mi place. Când eşti bolnav ţipi că te-am surmenat şi acum…

  Ţi-am spus, eu mă duc la Şosea, dar tu nu mai zburda atât de mult: fă-te că nu vezi, nu auzi; nu te mai impresiona atât de figura cerşetorului şi nu mai protesta contra trecătorilor care te întrerupeau odată din planul tău. Atunci o să te faci bine şi să mai spui multe. Kaiue, haide, nu te încăpăţâna, că acum mă întorc. Ce-ai cu biata pasăre? Ce, crezi că se uită la tine? Mă, ce prost mai eşti? E nostim că te crezi subiectul gândirii bietei păsăruici, dar ştii că e nostim, prea te crezi mult, puiule. Ei! acum taci! Taci, nu vreau să mai aud nimic. Ce? Zici că o să mă părăseşti, începi cu ameninţările? Zi, trebuie să te ascult pe tine, eu „Voinţa”, pe tine, nişte imponderabil călduros, nişte „du-te vino” fără nici o voinţă. Pentru nimic în lume!

  Ei, fii cuminte! Te-ai supărat, atunci dormi, aşa… foarte bine… ei, ei, acuma-mi placi.

  8 decembrie.

  Astăzi, fiindcă m-am vindecat, am ieşit să mă plimb. încet, încet, tot certându-mi gândurile, ca şi ieri în pat, ajung la Arcul de Triumf de la Şosea. Măreţ, impunător, dar cu aspect zdrenţuros din cauza schelelor sale, aşteaptă cărăbănirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a înbră-cat aşa, fără nici un rost, pe el, al cărui ideal e „să fie de piatră”.

  Stăm şi, privindu-l, parcă „simţeam” cum fierbe de mânie colosul că… au încercat să-i schimbe fizionomia; căutând să-l îmbuneze pe el, făcut anume pentru măreţie. Adică nu merită o lecţie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el şi nu se putuse scăpa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurându-se de câte ori lucrătorii curăţau paraziţii cu lopata şi râzând din toată inima când copiii – albiturile – se lungeau, se micşorau şi-şi schimbau forma, şi picurau încet-încet în capul lucrătorilor de jos, care înjură atât gheaţa, cât şi soarele.

  Trecui mai departe agale, dus pe gânduri, fără voia mea; priveam aleile albe pustii, zdrenţuite şi umilite, tufişurile transparente, acoperite în parte cu troiene, şi pomii înalţi, veşnic independenţi, care se înălţau tot mai mult ca să găsească, să ghicească măcar în depărtare, parfumul călduros al primăverii sau uitându-se jos, jos pe la rădăcină, dacă nu cumva ghioceii s-au ivit. Şi-n miopia lor, copacii luau crenguţele pudrate drept ghiocei şi, cutremurându-se de bucurie, începeau concertul, întâi în adagio, apoi „con molto alegretto”, ca să vestească semenilor că februar, piticul subpământean, şi-a trimis câţiva spioni, mascaţi în ghiocei, ca să cerceteze dacă poate da drumul primei serii de flori primă-văratice.

  Pe dată, însă, crivăţul îl gonea în „Alegro con fuoco” diabolici, silindu-l să ceară iertare şi rupându-i crengile ca semn de pedeapsă.

  …În furxi vila lui Minovici se H^sena cochetă, ca o ţărăncuţă veselă, iar zmeul de brazi îi râdea pe sub mustăţi, făcându-i cu ochiul: „Ei, ce zici, leicuţă, de zăpezile astea mari? Apoi să-ţi spun eu, pe Furnica ce de mai erau, şi-un ger, de gemeau mugurii…” începuse să ningă.

  10 decembrie

  — Fugi, măi omule, de-aici, nu mai minţi, că doar n-ai băut gaz. Adică vrei să mă orbeşti tu pe mine, că ai fost bolnav din „surmenaj”. Mă, da prost mă crezi. Cică „surmenaj”. Şi la cine? Fugi mă c-ai tras chiulul ca un tată. Hei, hei, „surmenaj” adică.

  Rezemat de bancă, priveam aiurit la colegul care, cu o mutră hotărâtă şi veselă în acelaşi timp, îmi spunea aceste vorbe pe tonul cel mai simplu din lume.

  Uitasem să mai scot şi şapca, scăpasem mănuşile din mână şi nu ştiam cum să-mi înghit lacrimile. O furie nebună îmi luă minţile şi mă tentă gândul să iau cu amândouă mâinile lemne din ladă şi să-i sfărm capul, dar mă stăpânii. Ca să arăt că nu mă supăr şi că afirm cele spuse, zâmbii, dar zâmbetul mi se slei pe buze, transformându-se într-un rânjet de milă, dându-mi expresia unui condamnat.

  Toată ziua auzii