Mă-ngălbenii, îmi pierdui minţile, dar d-l ce examina notele, nu prea strălucitoare, bineînţeles, spuse cu-n zâmbet ascuns: „Nu se moti-vea-ză”. Alt hohot.

  În recreaţie plânsei în odăiţa de lângă laborator, iar în clasă, văzân-du-mi ochii roşii, băieţii, colegii mei, înţeleseră.

  — Ia te uită cum se prepară Eliade pentru chiul, mă, da bine ştii să te prefaci, felicitările mele.

  — Tu eşti bun de actor, da' tragic, când eroul plânge.

  — Zi, te-nvârtişi de-o săptămână pe da'i boj! Să-ţi fie de bine; da vezi că ulciorul nu merge de multe ori la apă!

  Mama îmi ieşi sprinten la uşă.

  — Te mai doare capul „lelu”? Ce-au zisa băieţii, da' profesorii? Pe dată îmi schimbai fizionomia:

  — Bine, mamă, nici nu mă mai doare capul, nici… A, dar să vezi, la şcoală toţi băieţii m-au întrebat ce-am avut, mai ales profesorii…!

  Observai cum i se luminează faţa.

  — Zi, le-a fost dor de tine. Apoi, aşa se face între colegi. Şi murmurai aiurit, cu mâna pe clanţa uşii:

  — Da… colegi.

  3 ianuarie 1922

  Ha! ha-ha-ha! ce de prostii, ce de prostii! Ha! ha-ha! Până acum am citit cele patruzeci de pagini din Jurnalul meu; să mor de râs şi mai multe nu. Bre, bre, ce filosofie! Ţst tţ!

  Bine că m-am deşteptat. Zi, îmi intrase în cap că sunt mai ceva ca alţii şi făceam filosofie. în loc să-mi văd de lecţii? Ce ţi-e cu un om scrântit. Aveau dreptate băieţii. Ce de melancolie, ce de melancolie, parcă n-ar fi băiat de 15 ani…

  Uite ce m-a pierdut pe mine: laboratorul şi Jurnalul”, în loc să învăţ şi să ies bine în clasă, să ajung şi eu ceva.

  Ah! bine că m-am deşteptat, bine că mi-au venit minţile la loc, bine că am devenit şi eu om ca toţi oamenii.

  „Un om”; ce frumos sună, mai ales acum, în vacanţă. Desigur, dacă „suci-formă” de care mă plângeam se prelungea până în vacanţă, desigur că m-apucam să tocesc filosofia şi ştiinţele după obiceiul meu. începusem pe Conta, pe Maeterlinck şi pe Ch. Richet şi aveam de gând să devorez teoriile lui Einstein, chimia analitică şi întreaga entomologieAm spus: ferească Dumnezeu pe om de scrânteală. Ia iniţiativă de „omul sucit”; combate programa şcolii, nu-i plac profesorii, fiindcă face pe grozavu' şi e independent, pierde timpul cu experienţe, observaţii şi lecturi care nu-i vor aduce nici un folos material şi tot el cu-n sus. Cică e un om nenorocit. Eşti nenorocit, fiindcă nu ştii să te adaptezi, să-ţi modelezi soarta pe care o ai între degete, fiindcă în loc să te ai bine cu toţi, să minţi şi să te linguşeşti cu predici, percepte morale şi filosofice care nu au existat decât pe hârtie şi la excepţii, la anomaliile umane. D-aia eşti nenorocit. Adică… eram. De acuma, după ce primejdia a trecut, pot răsfoi alene frivolităţile moderne şi fără gândul de a le face critic, pot juca ruleta cât vreau, pentru că de mult gândul cumpătării nu mă mai preocupă, necum cel al jocului; pot lua şi mânca pân-oi voi, fără să mă gândesc că lăcomia multă etc… Aşa, ce bine mă simt, ce bine mă simt, măcar pentru şapte luni fac pentru douăsprezece şi chiar pentru douăzeci, ce bine, ce bine e!

  6 ianuarie.

  Pe masă trei volume din filosofia pozitivistă, asta merge la post, n-am ce face cu ele; metafizica lui Conta? Haide şi cu ea la pod. Astea: Sinthese de la vie et de l'âme, Hipnotism şi sugestime, Sic cogito, Psihologia râsului, astea nu mai fac două parale, cu ele la ladă. Restul, broşuri ştiinţifice, chimii, botanici, manuale de anatomie şi fiziologie, pot rămâne, adică nu, n-am ce face cu ele, sus la pod. Aşa, parcă am mai scăpat de mirosul de anticar ce te sufocă. A! Mai sunt animalele! Ia să vă luaţi tălpăşiţa, cuconaşilor, că eu nu vă mai sunt stăpân. Ia să vă torn eu o ţâr' de cloroform, şi să vă arunc. Ce să-ţi fac, cumătră salamandră, dacă aşa ţi-a fost soarta, degeaba te mai baţi între pereţi, acum nu mai scapi.

  Aşa, ia acum să cărăbpnim şi laboratorul; era o ladă de potcoave, acolo o să putreziţi dacă n-oi găsi muşterii şi pentru mătăluţă.

  Ei, acum mai zic şi eu că-i odaie de elev, masă curată, numai cu cărţile de şcoală, manuscriptele parte le-am ars, parte le-am azvârlit în pod, n-am oprit decât Jurnalul”.

  Când m-o vedea mama aşa vesel, cu gânduri omeneşti, curăţele, şi potrivit, să ştii că-nnebuneşte de bucurie. Ptii, ce bucurie. Să ştii că o să zică: „Pierdut a fost…”

  Ei, aşa mai zic şi eu, băiat, nebăiat, dar văd că te-ai apucat de treabă. Ce era dezordinea aia la tine? De te-ai pune pe lucru şi la şcoală, ar ieşi ceva din tine.

  Şi tata, sclipind de veselie, îşi mângâie mustaţa, în timp ce eu îl anunţ că am să mă pun să învăţ serios şi-o să mă fac medic, ca să iasă mai multe parale, sau să urmez chimia industrială, să mă fac fabricant, ş-atunci o să iasă şi mai multe parale. Şi tata, căruia nu-i venea să-şi creadă ochilor, mormăia din când în când. Să vedem.-

  8 ianuarie

  — Ce-ţi mai fac gângăniile?

  — Le-am dat dracului! Prietenul se uită uluit la mine.

  — Glumeşti?

  — Ba foarte serios!

  — Şi filosofia?

  — M-am plictisit şi am lăsat-o în voia Domnului.

  — Nu mai spune, care va să zică, te-ai făcut şi tu „om”. Foarte bine, cât priveşte partea mea, te felicit. Mă duc să le spun băieţilor. La revedere!

  Cu pas grăbit, amicul trecu bulevardul şi o coti la dreapia, pe lângă Biserica rusească, în timp ce eu mă-ndreptai să-mi iau o cravată, că de