Pe drum mă-ntrebam cum de n-am văzut eu până acum viaţa cât de frumoasă e şi trăiam numai în visuri, care cel puţin n-aveau darul să mă înveselească? Cum am putut eu rezista atâtor aspecte pe care azi le doresc din tot sufletul, cum am putut suporta privirile care se opreau ironice pe caietele mele roase şi cârpăcite, pe gulerul meu neglijent şi pe şapca făcută fărâme? Mare dobitoc am fost! Şi pentru a suta oară, poate, repetai tare: bine că m-am deşteptat. Şi ca şi cum aceasta ar fi neutralizat orice pornire ideologică a minţii, mersei înainte fără nici un gând şi cu ochii-n patru, ca să mă bucur de atâtea frumuseţi ce mă înconjurau.

  La un prieten acasă.

  — Aa! lume nouă. Băieţi, ascundeţi calendarul că a venit Eliade, să ne dovedească nouă că timpul e relativ. Ce mai veste, „doctore”? Cum stai cu cercetările?

  — De data asta o să fiţi la adăpost de orice plictiseală savantă. Am dat dracului şi ştiinţa şi filosofia, toţi gărgăunii ăştia stupizi, şi m-am apucat să trăiesc şi eu, să devin şi eu un om cumsecade.

  Toţi rămaseră cu gurile căscate. Nu le veniră să-şi creadă ochilor. Pesemne că nu uitaseră discursul meu prin care îi îndemnasem să lase patimile la o parte şi să se apuce senin de ştiinţă sau când le dovedeam că raportul prieteniei este şi el relativ. Aveam memorie bună.

  — Acum ce s-a făcut, s-a făcut! exclamai eu vesel, şi pe dată gheaţa se rupse.

  — Ce noroc!

  — Haide, lăsaţi asta! Scoate paltonul, mă Eliade, şi haideţi cu toţii în salonaş. Facem o bacara.

  — Mai bine ruletă, suntem mulţi.

  — Joci şi tu?

  — Joc, cum să nu joc.

  — Haideţi, haideţi.

  Şi gazda, cu doi prieteni la braţ, deschise larg uşile. Şi eu fredonând: „ Que faites-vous madame ici… „

  Mă simţeam vesel, da' vesel de tot. Plăcerea jocului cu totul nouă pentru mine, mă atrăgea, mă înlănţuia cu ispitele ei, ca braţele unei coconite enorme, contra căreia orice apărare e de prisos.

  Cu toate acestea, eram mulţumit şi păşeam mândru alături de ceilalţi.

  Când mă-ntorsei seara acasă, cu patruzeci de lei mai mult în buzunar şi ameţit încă de plăcerea vizitei în timpul căreia fusesem obiectul tuturor discuţiilor, mă simţeam mare, cu mult mai mare, şi gesticulând Iară furie, repetam mereu: asta e viaţa ţi au hârţoagele alea de miroase a prostii cale de-o poştă, asta e viaţa. Ş-apoi, răsuflând uşurat, bine, da' bine că m-am deşteptat.

  13 ianuarie.

  Prima zi de şcoală din viaţa mea de „om cumsecade”.

  — Dumitrescu C. Ioan, Dumitrescu Victor, Eliade M., Farin Amler şi Galimir, la lecţie.

  Ştiam; profesorul, cam surprins, mă întrebă din nou. Din fericire eram pregătit.

  Îşi lăsă ochelarii şi mă fixă câtva timp.

  — Iată o vacanţă care ţi-a folosit.

  — Bine! Sunt mulţumit. Poţi să te duci la loc. Nota nouă! Mă-ngălbenii, făcui feţe-feţe şi mă aşezai ca pe ghimpi în bancă. Colegii se uitau zâmbind la mine.

  Nu-mi mai încăpui în piele de fericire. Acasă:

  — Mamă, m-a ascultat.

  Mama, care obişnuia să vin cu cinci şi şase, afară de chimie şi limba română unde aveam zece, se îngălbeni.

  — Iar te-a ascultat? Desigur că mai mult de patru nu ţi-a dat.

  — Ce patru, nouă, nouă.

  Şi de bucurie începui să cânt:

  — La-la-la-la-la.

  La masă, toţi mă priveau cu respect şi când spusei cu gravitate: „.' duc să-mi fac lecţiile”, feţele se înveseliră. Doar eu le eram nădejdea! Când închisei uşa, auzii pe tata, înăbuşindu-şi bucuria:

  — S-a dat pe brazdă!

  Noapte. Până acum m-am căznit cu o problemă. Degeaba, n-am putut. Ce să poţi tu dacă nu înveţi nimic de patru ani? Treabă e asta?

  Nu ştiu de ce mă simt mai supărat decât atunci când umblam prin nori cu ştiinţa şi filosofia mea.

  Eram să-mi arunc jurnalul în foc, dar m-am oprit. Poate o să-mi trebuiască cândva… De acum nici n-o să mai scriu aici, pierd timpul degeaba. Las' când o să fiu mare, tot de jurnal o să stau. Acum… la şcoală! Adio!

  15 februarie.

  Ei, nu face nimica, ce-o să fie dacă oi pierde câteva minute pe zi cu Jurnalul”? O bagatelă, închipuieşte-ţi că te-ai plimbat puţin.

  Nu ştiu de ce, dar nu pot fără el, nu pot dormi bine până ce nu-mi notez importanţa zilelor trecute.

  De când m-am cuminţit, viaţa a trecut sub aceeaşi formă ca în fiecare zi; acelaşi lucru în fiecare oră, acelaşi gând în fiecare minută, să învăţ. De ce? Nici eu nu ştiu şi nici nu încerc să dau răspunsul.

  În tot cazul, rău nu e, căci cei dimprejur se bucură. Mama munceşte cu mai multă bucurie, iar tata zâmbeşte de câte ori îi arăt vreo notă bună. Bieţii părinţi! Cât i-am necăjit! Nici nu-mi vine a crede că atâta vreme îi supăram în fiecare zi cu ideile mele, nici nu-mi vine a crede că până mai acum câteva săptămâni zâmbeam la fiecare „succes” de-al meu, succes care nu le procura decât lacrimi.

  Şi cu toate acestea… nu sunt vesel, nu sunt fericit. Când aveam cărţile mele de filosofie, când în micul laborator stăm înfundat ore întregi, în timp ce alţii îşi preparau lecţiile, eram mulţumit, mă încredeam în mine, ca şi cum toţi aprobau aceasta. Şi acum… muncesc ca un desperat ca să obţin note bune, toţi sunt veseli şi numai eu… numai eu nici măcar nu pot zâmbi. De multe ori m-am întrebat: „Pentru ce?”-Dar n-am vrut să dau răspuns. Mă neliniştea gândul să recunosc neputinţa mea, mă înfricoşa ideea de a fi un învingător stupid în lupta pentru existenţă şi mă îngrozea gândul că aş putea din moment în moment muri.

  Înainte era