altfel. Toţi dimprejur, trişti şi supăraţi, şi numai eu, cu toată paliditatea feţei, cu tot întunericul ochilor, „eram” fericit. Nu ştiarn ce se petrece, nu vream să ştiu şi numai în gândurile şi experienţele mele îmi închideam eu toată bucuria. La şcoală, în lume, în casă, nu întâlneam decât priviri duşmane, stupide, şi, cu toate acestea, eram fericit. De ce?

  Nu mai pricep nimic. Sunt într-un fel de somnolenţă intelectuală, lipsit de voinţă şi puterea de a judeca fără frică, stare care mă-înfioară. De ce?

  Mâine am lecţii grele, le-am pregătit de mult… Ceasul douăsprezece… Ce Dumnezeu, frate, cu insomnia asta? Nu pot dormi…

  De ce această nemulţumire? De ce această stare animalică? De ce atâtea bucurii fără bucurie? De ce?

  …Două… mâine am teză… nu mi-e frică. Dar atunci de ce mi-e teamă?

  Şi noaptea care mă înconjoară momeşte o aureolă verzuie, lumină ce nu poate pătrunde în beznă adâncă. Din fund, de la perete, îmi pare că se desprind umbre… aşi… tc-am spus… nu-i nimic, mi s-a părut. Ba nu, iată… De ce atâta teamă? Şi dacă mă omoară, ce? Dar nu! Nu vreau! Mi-e frică… Şi într-un spasm isteric apăs nebuneşte pe sonerie. Ce e asta? Nu sună?! A, aşa e, e stricată. Simt cum frica, frica de necunoscut, de moarte, de tot, de tot ce văd… mă cuprinde. Şi cum stau în lumină, pe peretele din stânga mi se desenează umbra ştearsă de neguri, umbra ţintuită ca o stafie, cu braţul întins, cu mâinile crispate, cu capul întors şi cu corpul încovoiat pe masă. Şi atunci, ca din pământ, răsună ca din pământ propriile mele gânduri, materializate, izvorâte ca nişte fantome albe, înconjurându-mă şi strigându-mi: „Eşti nebun, eşti nebun”.

  17 februarie.

  Nu, e cu adevărat curios, în fiecare dimineaţă mă scol mai abătut ca seara. Parcă e un făcut! Ce Dumnezeu atâta melancolie. Eram speriat şi nu devenisem atât de mizantrop ca acum. Nu pot ieşi pe stradă. Şi mi se pare că toţi voiesc să mă omoare, nu pot citi până nu inspectez uşile, nu mă uit pe fereastră de teamă să nu mă ochească cineva de pe stradă. De tramvai, autobuz sau trăsură nia vorbă, mi se pare că din moment în moment aş putea să mă sfărâm.

  Şi când mă gândesc că mai sunt două ceasuri până la noapte… Off! mă cuprinde neurastenia. Simt cum mi se moaie vinele, cum mi se îngustează creierul, cum tocesc mereu şi prevăd totul… De ce? Ei, nu pot nici să scriu fără să nu las în caiet urmele gândurilor mele.

  Zece şi jumătate. Tremur din tot corpul. Nimeni nu este acasă. Am zăvorât uşile, am astupat ferestrele, am îngrămădit scaune pe la uşi, şi acum, cu cuţitul în mână, aştept. Pe cine? Pe „ea”. Ştiu că are să vie, întruna tremur cum ating cuţitul. Să dau… să-i sfărm oasele gălbejite, să-i rup coasa ameninţătoare, s-o distrug pe „ea”, pe… moarte. Aşa? Ce-am spus? Nu… nu e nimic. Ce moarte? Stai să… Cioc, cioc. Lumina se stinse, rupsesem firele de groază, şi acum scriu la lumânare. Am luat cuţitul, dacă o văd… Că trebuie să vie. Aşi, ce părere, parcă visez. Cuţit… da, dau, s-o omor. Sau… A… nu! nu! Să mă… omor. De ce? Ca să n-o văd. Cu cuţitul, nu! nu pot… nu pot.

  Trei fără un sfert. Mi-am turnat toată apa din lighean în cap. A… acum mă simt mai uşurat… Dar n-a venit? Cine să vină? Ei, mă, dă-o… Cioc, cioc, cioc!

  Cine e…?

  Cioc, cioc, cioc!

  Cine e?

  Lumina se stinse… Uşa e zguduită din ţâţâni. Nici un zgomot. Una, două, trei. Ea e. Ea e… Moartea. Nu da, nu da, ce ţi-am făcut? Mor, capul, capul… Nu mor, da…

  Ce vrei cu mine? Ce cauţi? Nu mor, da' lasă coasa nu mai da.

  S~a aprins lumina. Tata în uşă, galben ca un mort, mă priveşte. Eu, cu cămaşa ruptă, zgâriat şi plin de spume, scăpasem cuţitul şi priveam aiurit. Nu mai înţelegeam nimic. Ba da! Ce! Vrea să mă omoare, el a venit să mă omoare. Uite, coasa, uite moartea.

  Lasă-mă, lasă-mă., nu mă bate. Ce-ai cu mine, ia-raă, ia-mă odată. Cuţitul? De ce n-am dat? Uite că pleacă, uite c-a plecat? Nu mai da, pleacă de-aici. haide, pleacă de-aici.

  Nu mai da, nu mai da…

  Cutremur-at de friguri şi prins de vedenii rele, n-am putut dormi toată noaptea. Doctoral chemat în grabă a dat gânditor din cap. La plecare l-am auzit: nu mai scapă. Şi-a făcut efectul… cel mult să trăiască nebun. Auzi… nebun.

  Uite o carte… ba nu… e o ceaşcă. Ai… ce fel de ceaşcă? Seamănă cu o biblie. Aşi, cu o carte. Chiar aşa, cu o carte mare… mare şi rotundă… ca o căpăţână de mort. Ce „mort”? Ba nu… Moartea… Iară ea.

  A… Uite ce frumos… porci, e o biserică. Ba nu! Nu vezi că în fund e o pădure…

  …Parcă nu vezi că aiurez. Aiurez, desigur. Chiar prinţ să fiu, tot nu pot să am picioare… până la infinit mai trebuie să mergi cât e clasa a cincea şi cu domnul…

  Şi vorbeam întruna… în minte mi se făcuse un gol nemăsurat… uitasem numele lucrurilor… Şi înlocuiam cuvintele după cum îmi venea mai uşor… Supărat, am adormit… nu pentru totdeauna.

  [ROMANUL UNUI OM SUCIT]

  Pe strada prăfuită trec oameni flămânzi. Păşesc în neştire de-a lungul zidurilor, cu privirile absente. Toropeala le îngreunează mădularele, le oboseşte răsuflarea. Ochii li se închid, şi merg fără gânduri.

  Dintr-un fund îndepărtat, ţiui chemarea unei fabrici. Un licean umbla abătut, abia ţinându-şi ghiozdanul sub braţul ce alunecase în buzunarul tunicii. Apuc3 pe o strădiţă umbro^ă, obosit, visate, *M să-şi ridice privirea, păşind din ce în ce mai încet. Se trudea să-şi stăpânească gândurile. Voia să cugete la un anumit lucru, să cugete adânc şi să ia o hotărâre. Nu izbutea. Se oprea dm loc