în loc, strângea din dinţi, îşi schimba ghiozdanul în cealaltă mână şi lovea de ciudă cu piciorul în trotuarul scrijelat. Nu izbutea să-şi adune gândurile şi pornea înainte neatent, descreţindu-şi dezamăgit sprâncenele. în faţa unui burlan vineţiu fluieră şi ridică capul, zâmbind dintr-o dată fără să ştie de ce. Ii trecu prin minte gândul că iarna burlanul va fi umplut de zăpadă, şi se bucură de gândul acesta. Văzu strada acoperită cu troiene, streaşinile îngreunate şi burlanul adâncit în zăpadă. Repetă cu jumătate glas: „. Zăpadă, zăpadă, zăpadă, zăpadă.”

  …Se necăji şi îşi pripi pasul. „La urma urmei…”; şi se hotărî să potrivească de acum lucrurile. îşi încorda grumazul.

  Nu mai rămâne îndoială; se va trăda de la uşă. Ca întotdeauna, mama îl va întreba din pragul bucătăriei, ştergându-şi un ochi înlăcrămat de aburii cepelor tocate:

  — Ei? te-au mai „ascultat” la ceva astăzi?

  Şi el va răspunde:

  — Nu.

  Dar se va bâlbâi. Mama va înţelege, şi… Ei?! şi la urma urmei, ce are să-i facă?… Nu e oare el un băiat… distins? Ba bine că nu. Ar vrea să mai vadă pe altul în clasă tot aşa de „citit” ca şi el. Gândul superiorităţii îi îndreptă trupul şi-l făcu să surâdă.

  Să nu se mai gândească… Nu are să se mai gândească. Ei, o dată… una, două, trei… patru, cinci… Se pomeni că număra în gând. Şi-şi aminti că tot aşa număra când, cu mulţi ani în urmă, trecea vreodată pe lângă şirurile de şcolăriţe. Timid şi miop, se împiedica în mers şi i se dogoreau obrajii.

  …Râse. Apoi se încruntă şi vorbi ca în faţa mamei. „Profesorul e un dobitoc: o ştiu toţi. Şi tocmai nişte lucruri care îmi scăpaseră…”

  — Pardon!

  Întoarse ochii după domnul care-l izbise şi i se păru că seamănă cu un inginer desenat lângă o locomotivă jalnică pe o copertă a Ziarului ştiinţelor populare. Se încruntă iar şi calcă înainte obosit, asudat, cu ochii supăraţi de arşiţă. Nu-şi dădea seama de nimic din cele ce gândea. Dar nu gândea nimic; visa numai. Şi nu putea şti ce visa. Lucrul acesta i se întâmpla de multe ori când se întorcea târziu de la şcoală. Erau orele suplimentare, care îl chinuiau de foame şi de căldură. „Dar dacă va vedea mama insuficientul la germană?”

  Strânse ochii şi se scutură de amorţeala visurilor. Poarta înaltă de fier vopsit în verde o deschise larg şi apoi o închise cu luare-aminte, fără zgomot.

  Totul se petrecu după cum îşi închipuise. Urcă cu paşi ce voiau să fie indiferenţi scăriţa îngustă de lemn dinspre mansardă. Trecu prin odăiţa fratelui său Nicolaie şi-şi trânti obosit şapca într-un cuier. Apoi deşertă geanta cârpită la cheietoare sub o masă care îi folosea drept laborator. Două cărţi cu copertele întunecate, un caiet şubred şi o tablă veche de logaritmi se alipiră umilite de grămada „materialului didactic”. Un carnet albăstrui, cu o etichetă mare, albă, pe care scria: „Liceul Spiru Haret. Carnetul elevului Marin Popană, ci. VI. Reală” căzu peste stinghia împrejmuitoare. Prudent, băiatul îl vârî adânc sub maldărul de ter-feloage.

  Îşi privi o clipă chipul în oglinda rotundă, îşi mângâie fruntea colţoasă – închipuindu-şi, ca de obicei, că ar fi un celebru doctor chimist -şi-şi şterse cu batista ochelarii. Când fu strigat la masă, îşi luă o faţă indiferentă poruncindu-şi să fie cinic şi majestuos.

  O odăiţă îngustă, pe care o masă o deslocuia aproape în întregime. Marin se aşeză lângă sora cea mică, după ce se plânse de căldură. Supa se mancă în tăcere, în absenţa mamei, care rânduia friptura la bucătărie.

  — Mai iei?

  — Nu, mulţumesc. (Se şterge, fără a fi nevoie, cu şervetul.) Tăcere. Cezara, sora cea mică, îl întrebă când se dă vacanţă.

  — Nu ştiu.

  — Cum nu ştii?

  — (categoric) Pentru că nu ştiu.

  Sora cea mică se resemnează, apucându-se să fărâmiţeze miez de pâine. Tatăl nu-şi găseşte locul pe scaun. Priveşte pe fereastră în săliţă. Sună, apoi scoate capul pe uşă./

  — Jeanne! Jeanne.

  Câteva clipe de linişte completă, după care se auzi alături, în bucătărie, bombănind o voce încruntată. Mama intra cu o cratiţă fierbinte din care se ridicau aburi. Avea faţa înroşită, ochii micşoraţi de bătaia focului şi se ştergea necontenit de sudoare cu colţul şorţului cârpit.

  — Ce mai mă chemi? Nu ştiai că e friptura pe foc? Doar n-am cincizeci de mâini!

  Tatăl încearcă timid:

  — Da' Rădiţa ce face?

  — Rădiţa a muncit de azi-dimineaţă şi până acum; n-a stat ca tine…

  — Putea să vadă ea de mâncare…

  — Şi-n casă cine să măture? Lesne îţi vine dumitale, care te plimbi toată ziua.

  — Iar începi…

  — încep, da… nu vă vine la socoteală când vă spune omul adevărul…

  —.că de cinci ani n-aduci un ban în casă.

  Tatăl începu să înghită cu ochii aţintiţi în farfurie; era cel mai bun mijloc de-a potoli cearta. Se ştia nervos, pripit în vorbe şi încercă să se stăpânească cât mai e vreme. Mama îşi suceşte scaunul şi, încruntată, dumicăţeşte o felie rumenă de pâine. Năduşeala i-a lustruit ca o unsoare faţa. Căldura, oboseala şi dogoarea focului o fac să tremure de necaz. Copiii mănâncă în linişte, obişnuiţi cu cearta zilnică, ce se sfârşeşte întotdeauna prin plecarea bruscă a unuia din părinţi. S-au obişnuit chiar să se gândească la altceva în timpul zgomotului de voci. La felul al doilea, dialogul e cu totul potolit.

  — De ce nu mănânci?

  — M-am săturat.

  — D2' ce-ai mâncat, să te saturi aşa de repede? Sora tace. Mama întreabă iar:

  — Ai mâncat la şcoală pâinea cu unt? -Da.

  Iar tăcere. Marin mănâncă indiferent.

  — Dar pe tine te-a ascultat azi la ceva?

  O clipă a voit să spună: nu. E atât de uşor. Până mâine dimineaţă -când va trebui iscălit carnetul, în care se