treceau zilnic notele căpătate -ar avea atâta timp… Şi nu va fi certat, iar dimineaţă va pleca la şcoală, aşa că n-ar fi cicălit cu observaţiile morale. Cu toate acestea spune:

  — Da, la germană.

  — Şi cât ai luat?

  — Insuficient, pentru că m-am încurcat la urmă. Minciuna i se părea foarte firească. Glasul nu-i tremură câtuşi de puţin. Priveşte liniştit în ochii mamei şi se miră cum poate fi atât de liniştit. Doar ştie câte observaţii îl aşteaptă şi câtă supărare va încerca mama. Se admiră, cu toate acestea, conştient de seninătatea feţei. Şi o poftă ciudată de râs îl cuprinde când se gândeşte la calmul muşchilor faciali.

  — Aşa te încurci tu întotdeauna. Zi mai bine că nu ştii nimic la germană.

  Până să răspundă, până să caute un răspuns care să pară o mărturisire a greşelii, intervine tatăl, pedant:

  — De ce nu cauţi să dai mai multă atenţie limbilor? Toţi au spus că tară germană nu faci nimic la chimie…

  Mama:

  — îţi pierzi vremea cu fleacuri şi la şcoală îţi iau înainte toţi nătărăii. Aş vrea să văd dacă şi Bărbulescu, şi Florin au „insuficient” la germană…

  — Nu mă comparaţi, vă rog, cu toate mediocrităţile. (Spune formula plictisit şi în acelaşi timp vesel că scapă atât de uşor.)

  — Şi tu eşti mai pricopsit… Ia să-ţi mai vezi de treabă şi să mai laşi laboratorul. Mi-ai prăpădit o mulţime de lucruri, ai ars lumânările şi ai ajuns de râsul liceului.

  — (supărat) Las-să râdă.

  — Şi d-aia dau eu, vasăzică, bani să te ţin la şcoală, ca să râdă toţi de tine?!

  — Dar nu râde nimeni…

  —.că să rămâi iar corigent.

  — Asta mă priveşte pe mine.

  — Dar banii mei cine mi-i dă? Că tat-tu n-a adus un gologan de pâine…

  Tatăl se arată nervos:

  — Iar te legi de mine?

  — O să rămâneţi pe drurmiri, de păcătoşi ce sunteţi.

  Tatăl plecă din odăiţă cu o sticlă de oţet. Marin profită că trecerea pe lângă perete e liberă, îşi strânge şervetul, şopteşte un „merci pentru masă” şi scapă. Grăbeşte paşii pe coridor, pe scară şi se repede în mansarda din fund, unde e stăpânul netulburat. Răsuflă greu, deschide toate ferestruicile ca să se facă curent, leapădă tunica şi, cu cămaşa descheiată de-a lungul pieptului, se întinde pe pat. O mulţumire, de multe ori încercată, îl cuprinde. A scăpat de o greutate care l-ar fi apăsat ziua întreagă; acum îi e liberă mintea.

  Marin se gândeşte câteva clipe la părinţi şi se sileşte să-i fie milă. Ar vrea să le ierte totul, dar se înciudează când nu găseşte în sine nimic de iertat. Monologul interior se desfăşură abundent, şi Marin închide ochii de plăcere… Ce păcat că nici tatăl nici mama nu erau nişte intelectuali distinşi! Cum l-ar fi înţeles atunci pe el. Ce? Parcă el nu ştie că îi supără mereu cu şcoala, cu laboratorul, cu cărţile, pe care le citeşte noaptea la lampă? Dar cum să nu ştie… Cu toate acestea, vezi, el nu-şi poate păgubi gloria, viitorul său de savant chimist, pentru dragul unor părinţi ignoranţi… El trebuie să-şi urmeze*calea, laboratorul şi cărţile care îi plac, nu să-şi umple capul cu toate stupidităţile (cuvântul îl alină) care i se predau la şcoală. El e chimist, să se ştie odată că e chimist… Dar mai târziu, cu renumele pe care şi-l va câştiga prin descoperirile lui – ooh! descoperirile!… are să vadă imbecilii de la liceu cine e el – câte mângâieri nu va aduce părinţilor! Ii vedea şezând la masă într-o odăiţă, cu aceleaşi feţe ca acum, şi pe el, Marin, intrând pe uşă, cu o coală pe care scria: „Diplomă Magna cum laudae”… Tatăl, fără îndoială, îşi ca pune ochelarii de prezbit şi va citi cu glas tare diploma, bucuros că nu va mai fi cicălit în acea zi măreaţă. Mama îl va săruta şi va râde… Băiatul se înduioşează; apoi, deodată, faţa i se schimbă, dunga dintre sprâncene i se adânceşte, şi Marin se ridică zgomotos de pe pat.

  — Trebuie să mă apuc de lucru, ce dracu!

  Pronunţă fraza hotărât şi-şi trece mâna prin părul tuns mărunt, după porunca directorului. Apoi se aşază pe scaunul din faţa măsuţei, pe care stau risipite cărţi, şi-şi priveşte „laboratorul”. O masă acoperită de el cu tăbliţe albe de faianţă, găsite într-un ungher din pod. Pe masă, rezemată de peretele văruit, o etajeră de bucătărie, pe rafturile căreia stau înşiruite borcănaşe şi flacoane colorate, sticluţe etichetate, cutiuţe rotunde de carton, eprubete cu dopuri provizorii de vată, tot ce găsise prin cămară, prin cutiile mamei, prin pod sau răscolind lăzile din pivniţă. în raftul de jos se odihneau, depărtate cu prudenţă una de alta, două retorte cu gâturile încovrigate. între ele se arăta un balonaş de sticlă, pe jumătate plin cu o licoare albăstruie şi astupat cu un dop de cauciuc. Pe restul mesei, sticle şi fiole, un suport sărăcăcios cu câteva eprubete, o pensetă rezemată de un vechi aparat Wolf, o lampă cu spirt astupată cu un bonet de sticlă, nişte hârtiuţe roşcate, o sugativă pe care erau înfipte ace de mărimi deosebite şi un borcan mare în care Marin ţinea apa curată, trebuincioasă experienţelor… Priveliştea aceasta îl fericea. Nu se putea hotărî să-şi ia ochii de la şirul de păhăruţe Berzelius, în care precipitate colorate aşteptau mâna chimistului. Se gândea… Când va fi un mare chimist, hei! va şti el cu ce să se „ocupe”. Tot probleme mari: transmutaţia metalelor, de pildă. Se şi vede în mijlocul unei săli imense… ba nu, într-o odăiţă ca aceasta, dar celebru, ce are-a face! O odăiţă ca de alchimist, şi el – încruntat ca. întotdeauna – aplecat asupra cărţilor înţelepte sau mânuind fantastice instrumente…

  …Se ridică supărat de pe scaun şi se hotărî să vorbească tare, ca să nu uite cele ce trebuia să facă.

  —