Spălă râzând o eprubetă, lăsă într-însa apă şi topi câteva boabe portocalii.

  — Bicromat de potasiu, bicromat de potasiu, a… şaaa…

  Făcu ochii mici şi se însenină. Apoi deveni atent, tot mai atent.

  Dimineaţa începuse să se încălzească atunci când tatăl îl strigă din capătul scării că îi aduce ceaiul. Marin se îmbrăcă frecându-se leneş pe cap şi căscând. Apa adusă decuseară îa mansardă era caldă; obrajii îi rămaseră tot nerăcoriţi. Se încruntă şi-şi încheie resemnat şireturile: îi plăcea în clipele acelea să se creadă un băiat persecutat. După ce deschise şi ultima ferestruică, îşi luă o carte din grămada prăfuită şi o zvârli cu un necaz dorit cât mai aprig şi mai firesc în ghiozdan, ca să-l vadă tatăl care îi adusese pe o tăviţă un pahar scurt cu ceai.

  — Unde să iscălesc?

  — La ziua de 17: acolo unde sunt ascultat.

  Tatăl semnă fără să bage în seamă „insuficientul”. Marin, în timpul acesta, îşi vădea o poftă nefirească la sorbitul ceaiului. Când goli paharul, îşi trase tunica, vârî o dată cu carnetul o revistă împăturită în geantă, îşi luă şapca şi se repezi pe scară. La ultima treaptă îşi dădu seama că ghetele îi sunt nevăcsuite. Privi în treacăt cutia cu cremă şi periile negre de sub scară şi, prea obosit ca să ia o hotărâre, deschise uşa, păşi pripit în curte şi zâmbi de cum fu în stradă. Făcu drumul bătătorit zilnic fără să-şi dea seama de timp. Privi de câteva ori cerul şi copacii aplecaţi pe deasupra grilajurilor. încercă să fluiere o arie, dar sunetele se topiră repede. Zâmbi, strânse ochii, oftă fără pricină, apoi grăbi umbletul, puţin adus din spate, şi deodată fu aproape să vorbească tare de bucurie, îşi aminti că e într-o sâmbătă şi că a doua zi nu va fi şcoală. La un colţ se simţi urmărit şi întoarse capul.

  — Salve, doctore!

  Băiatul care-i vorbi îl privi râzător şi-i întinse mâna. Apoi, pe tonul cu care se spun vorbele menite să aducă veselia:

  — Umbla doctorul cu ochii la fete… hai, doctore?… He, hei, berbantul!…

  Marin se simţi măgulit şi, în acelaşi timp, încurcat. Zâmbi şi răspunse ca şi cum lucrurile s-ar fi întâmplat întocmai:

  — Fii om serios… Apoi, schimbând vorba:

  — Ai făcut la matematică?

  — Aşi!… sunt ascultat…

  — Pfiii! stai bine!… Eu nu ştiu cum am să scap… Nici măcar n-am copiat problemele, şi avem ora întâi…

  — Ai timp… Banciu întârzie întotdeauna.

  — Să dea Dumnezeu…!

  Celălalt râse. Era cel mai bun prieten. Avusese pe vremuri aceeaşi patimă ca şi Marin, – laboratorul – dar după un an de entuziasm, de experienţe prelungite până noaptea, când lipeau o lumânare pe speteaza unui scaun ca să aştepte rezultatul ce întârzia într-o retortă, după sticle sparte, haine arse cu acizi, scânduri pătate cu soluţii, bani risipiţi zilnic în drogherii, de unde se întorceau cu pungliţe roz, îşi părăsi ştiinţa favorită, amânându-şi activitatea pentru universitate. Era bogat şi frumos; iar umblând lângă Marin, îşi potrivea mereu şapca şi tunica strânsă pe şolduri. Ajunseseră în faţa liceului. Poarta era larg deschisă, iar în curtea adumbrită de platani se fugăreau zgomotoşi câţiva elevi din clasa întâia.

  — Bună dimiaeaţa!

  Întinseră mâna unui băiat din clasa a cincea, care-i salută respectuos, scoţându-şi şapca.

  — Nu-l pot suferi pe băiatul ăsta.

  — Şi mie mi-e antipatic. Are o mutră de tocilar. -Păi şi este…

  — E premiant.

  — Fericit muritor…

  — N-aş vrea să-i fiu în piele.

  — Şi parcă eu aş vrea…?

  Urcară trei trepte scăzute, trecură printr-un coridor pe care se vânturau elevi din cursul inferior şi alergară veseli pe scara cea mare ce ducea la etaj. îşi zvârliră şepcile într-un cuier şi intrară în clasă. Marin rămase în şirul dintâi al băncilor. Dinu se strecură până în fund. Veniseră aproape toţi băieţii. Potoliţi, ca în dimineţile de vară, îşi căutau fiecare câte un coleg cu care să vorbească. Unul cânta lângă soba rece, cu o mână în buzunar, cu bărbia rezemată în piept. Pe ferestra deschisă priveau trişti câţiva elevi din aristocraţiune. Prin bănci începea frunzăritul caietelor; cei mai sârguitori, ca şi cei avuţi în note rele, repetau sau învăţau. Marin şi alţi câţiva copiau pripit problemele, întrebând deseori pe vecin.

  — Cât mai e, mă?

  — Patruzeci şi cinci de minute… -M-am ars…

  — Cât ai scris?

  — De-abia am isprăvit pe prima.

  — Lasă şi tu aşa. Spui că celelalte nu le-ai putut face…

  Peste câteva clipe intră şi profesorul de matematică, voinic, impunător, încrezut, cu catalogul cartonat în mână.

  — Stai jos…

  Marin ascunse repede călimara şi înapoie, înfrigurat, caietul după care copiase, unui băiat din fund. Tremură puţin: nici încai nu ştia despre ce era vorba în problemă.

  N-avu câtuşi de puţin noroc. După ce cestorul dădu absenţii, profesorul fixă sever câteva clipe pagina şi-l chemă:

  — Să iese Popană.

  Ajunse la tablă, aproape fără să-şi dea seama că se petrec.cu el lucrurile şi nu cu altul. Aşeză caietul pe catedră, în faţa profesorului, şi luă buretele împreună cu un ciot de cretă.

  — Câte probleme am avut?

  — Trei.

  — Unde sunt?

  — N-am putut să le fac pe ultimele do'iă.

  Profesorul îl privi încruntat şi cu un vădit dispreţ. Inconştient, Marin îi rabdă privirea. Parcă era ameţit: pierduse noţiunea exactă a situaţiei. Nu putea cuprinde cu nici un chip realitatea. Se încruntă numai şi-şi strânse buzele să nu zâmbească.

  — Fă problema. Ştii enunţul? -Da,.

  Dar nu-l ştia defel… îşi zbârci faţa, îşi frânse degetele, se apucă de haină, ca să vădească adânca chinuire a memoriei. Profesorul însă îl cunoştea; credea că nu-l ajută mintea. Convins că Marin lucrează îndârjit la matematică, dar că nu prea înţelege