şi mai ales nu profită întru nimic din hărnicia lui, era întotdeauna mai îngăduitor cu el decât cu alţii, începu deci să-i dicteze:

  — într-un cerc de rază R, zona născută de un arc, când cercul se învârteşte în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca bază un cerc, a cărui suprafaţă este egală cu sfertul zonei. Să se calculeze înălţimea x a zonei.

  Marin desenă încet un cerc; îşi amintise că şi în caiet făcuse unul, alunecând creionul pe marginea unui capac de călimară. îl şterse într-un colţ şi-l îndreptă. Profesorul întorsese scaunul şi, cu braţul rezemat de spetează, aştepta.

  — Ei, cum faci?

  — Avem un cerc…

  Îşi dete însă seama de ridicolul formulei repetate stăruitor de toţi acei care nu-şi ştiu lecţia. Tăcu încruntat şi se mulţumi să privească atent cercul. La răstimpuri strângea pumnii şi încorda grumazul, ca şi cum ar fi căutat aprins dezlegarea. Era tactica lui la matematică. Cum nu o putea suferi şi cum nu fusese nici o clipă atent la vreo lecţie, iar acasă nu-şi copia nici problemele, de câte ori era scos la tablă, căuta să se arate strâmt în deşteptăciune şi fără ţinere de minte, iar profesorul îl credea.

  — De ce nu ştii, Popană?

  — Ştiu, domnule Banciu, dar mă zăpăcesc… Şi fără să vrea, întări cele spuse prin obrajii dogorâţi şi bâlbâială vorbelor.

  — Te zăpăceşti pentru că n-ai învăţat.

  — Ba am învăţat, domnule Banciu, dar eu pricep greu matematica…

  — De ce ai venit atunci la real?

  — Credeam că la Chimie industrială se intră numai cu realul… Nu ştiam atunci…

  — Eu n-am ce-ţi face… La loc.

  Se aşeză în bancă liniştit: îi pierise tot necazul. Indiferent, îşi vârî în ghiozdan carnetul albăstrui pe a cărui ultimă pagină scrisă se iscălise magistral I. Banciu sub slovele unui citeţ „Insuficient”. Fu chemat vecinul lui de catalog. Luându-şi o faţă atentă, Marin privea cifrele de pe tablă, gândindu-se că corigenta la matematică tinde să se realizeze. Se încruntă brusc, ca să-şi poată urmări firul gândurilor. Copie un sfert de ecuaţie pe caietul de clasă, apoi îşi aţinti vag privirea spre sobă.

  …E o nedreptate cele ce i se fac. Nu e răsplătit, nu e încurajat…

  Începu să-şi vorbească cu patimă.

  …La urma urmei, ce-i trebuie lui matematică, germană şi fleacuri d-astea? El e chimist şi naturalist; ce-i umple capul cu lucruri nefolositoare?… Şi în aceeaşi clipă se văzu într-o situaţie exagerat de nenorocită, glăsuind fraze foarte frumos alcătuite, cu atitudine de martir. El ar fi un geniu neînţeles, persecutat, căruia însă la urmă i se recunosc dăruitele însuşiri. Apoi, repede, imaginea se schimbă într-un Marin victorios asupra lui însuşi, dispreţuitor şi înconjurat de glorie. „Are să vadă ei…”

  Glasul scăzut, aproape şoptit printre buzele strânse, îl trezi… Vecinul său de catalog, un italian cu ochii mici şi obrajii cărămizii, lucra cu aprindere. Marin îşi clătină capul, apoi voi să rămână iarăşi singur cu el însuşi. Dar gândurile îi erau sugrumate de necazul ce-i creştea necontenit. Căuta să se liniştească în viziunea unui Marin-filozof, dar nu reuşi decât în parte. îl atingea tot mai mult realitatea unui dispreţ din partea profesorilor. Voia să i se recunoască meritele pe care era sigur că le are. Gândul unei răzbunări, al unei apoteoze, îl întărâta. Se mişca dispreţuitor în bancă, privi rece pe cei din fund şi închise ostentativ caietul de notiţe. Dar nimeni nu-l luă în seamă.

  Peste puţin, sună de ieşire. Ca întotdeauna, Banciu întârzie aproape toată rec reaţia pe catedră: nu-şi găsise explicaţia. Când ieşi, Marin se ridică alene în picioare şi începu să râdă silit, ca nu cumva să bănuiască ceilalţi că „insuficientul” i-a lăsat urme în suflet. Colegii de la modern aşteptau cu ghiozdanele, afară. îşi făcuseră într-o sală de jos ora de latină şi acum erau grăbiţi să intre în clasă, pentru că aveau chimia.

  — Ce dracu v-a ţinut atâta?

  — Noi facem carte, bă; ce, ca voi?!

  Începură veşnicele riposte la care nu se lua seama şi care aveau numai menirea de a fi glumeţe.

  — Ante, apud, ad, atversus…”

  — Ai greşit: „adversus”. *

  — Păi ce: eu învăţ ca voi şase ore la latină pe săptămână?

  — Te tâmpeşti tu destul cu matematica… -Realişti!… insulte!

  Câţiva din fund se repeziră peste bănci, râzători.

  — Aaaa. aoo… care e ăla?

  — Care e nemernicul?

  — Săriţi, modernul1…

  Doi băieţi se strecurară zgomotoşi pe deasupra băncilor, urmăriţi de răzbunătorii realişti.

  — Ţine-l, „babo”!

  — Băăă… Ei! nu fii „scârbos”!

  — Dă-i!

  — Astâmpără-te, Costandake…

  — A insultat menirea sfântă a realului. Să-l crucificăm!

  —.'re dreptate.

  — Să-l crucificăm. Să… -Băă… Săriţi!

  —.spălăm insulta cu sânge!

  Marin era printre cei mai aprigi. Se învârtea, apuca de picioare, sărea în spatele moderniştilor, pălmuia glumeţ, cânta, se suia pe catedră predicând. Răsufla pripit, cu ochelarii alunecaţi de-a lungul nasului, micşo-rându-şi ochii din pricina prafului. Broboane sărate de sudoare i se prelingeau pe faţă. Cu reputaţia lui de cel mai „zăpăcit” şi nervos băiat de clasă, nu părea însă prea bizar. Numai un modernist mărunt, Bănă-ţeanu, cu nasul mare şi cu coşi pe frunte, făcându-şi loc prin mulţime cu un ghiozdan frumos de piele, îl întrebă:

  — Ce te-a apucat, doctore?

  — L-a pârlit Vanciu.

  Bănăţeanu întrebă, pocind dintr-adins numele:

  — Vanciu, Vanciu?… Condoleanţe!

  — Păi nu-mi pasă…

  Se întoarse în loc, trânti doi colegi care se „întrebau” reciproc la chimie şi se vârî între mulţimea gălăgioasă de lângă catedră. îl răstigneau pe unul mic, gras, bondoc, – Galimir – şi el urla cât îl ţinea gura. Doi realişti îl trăgeau de picioare şi doi de mâini. Marin începu să-l gâdile pe sub vestă. Bondocul se zvârcolea între râs şi răget, iar ceilalţi hohoteau şi făceau glume pe