care le ţipau ca să se audă. Moderniştii, după ce se adunară în număr mare, se repeziră la răstignit şi încercară să-l scape. Cu îmbrâncituri, trântă, chiar cu ghionturi, izbutiră să libreze un picior şi o mână. Lupta era în toi, peste bănci, în jurul răstignitului, când de jos se auzi sunând vag clopoţelul anunţând profesorii. Morariu, cestorul de la real, ceru tăcere.

  — Domnilor, vă rog… treceţi în bănci. Poate mergem în laborator, şi domnul Voitinovici are să găsească zgomotul ăsta…

  Nici silueta mândră a cestorului, – pe care în adevăr îl necăjea onoarea ce i se făcuse – nici glasul cestorului Brătăşanu de la modern nu potoliră lupta. Galimir izbutise să scape şi alerga acum peste bănci ca să se ascundă în mijlocul moderniştilor. Cestorul îl ameninţă.

  — Galimir, te dau pe listă!

  — Ce stric eu, mă Brătăşanule.

  — Peni, astâmpără-te!

  — Ce faci gură acolo?

  — Ia vezi, c-acum te răstignim.

  Câţiva realişti râseră şi se împărţiră pe la locuri. Mulţi îşi aduseră aminte că nu ştiu nimic la chimie şi că sunt neascultaţi.

  — Ce avem, mă?

  — Aldehida formică, cetonele şi chinonele…

  — Şi chinonele?

  — Alea nu le-a explicat, dar trebuia să citim noi…

  Trei băieţi lucrau de zor la tablă formule simetrice şi le comparau cu cele din carte. Atomii de carbon se aşezau pripiţi lângă cei de hidrogen şi oxigen, între liniuţe ce se depărtau de la nucleu ca nişte raze. Numiri prelungite şi greu de pronunţat se memorizau cu glas tare, împreună cu formulele substanţelor şi însuşirile lor chimice. Mai rămaseră puţini afară din bănci; ceilalţi răsfoiau înfriguraţi caietele de note şi consultau prevăzători şi ştiinţa vecinilor.

  — Numai de nu ne-ar da extemporal. Bănăţeanu se ridică revoltat, dintr-o bancă din fund.

  — Cine a spus extemporal? Ce extemporal? Nu ne-a anunţat.

  — Păi ce, mă, extemporalul se anunţă?

  — Ce are a face… Voitinovici anunţă întotdeauna mai dinainte: „O să dăm o mică extemporală”.

  Când auzi străvechea şi mult repetata propoziţie a profesorului de chimie, Marin râse cu poftă. Era liniştit: ora aceasta era una din puţinele la care nu-i era teamă.

  Fu neatent până la sfârşitul cursurilor. După chinuitoarea oră de chimie, urmă una de istorie şi una de franceză. Marin visă tot timpul. Spre sfârşitul orei de franceză începu să-l doară capul: aerul stricat şi căldura îl înăbuşiseră. îşi privi colegii: toţi palizi, cu ochii duşi pe fereastră. Nu mai era nimeni atent: obosiţi, dormitau molatec în bănci, aproape tăcuţi, oftând la răstimpuri. Profesorul înţelegea că rezervele s-au sfârşit şi, cuprins el însuşi de oboseală, se resemnase să vorbească, pentru că nu putea face altfel. în fundul clasei, cestorul Brătăşanu lua notiţe şi nu-l privea nimeni cu uimire, apucăturile-i de bucher fiind de multă vreme cunoscute.

  Prin fereastra larg deschisă venea la răstimpuri răcoarea relativă a unui aer mai puţin viciat. Marin îşi aduse aminte de mansarda lui, unde căldurile începeau să ajungă de nesuferit şi unde „laboratorul” îl stingherea. Pentru întâia dată încercă o senzaţie de oboseală, de plictiseală scârbită pentru chimie. Fură câteva clipe în timpul cărora nu reuşea a înţelege bucuria ce i-pr putea-o aduce mulţimea ceea de borcămse desperecheate. Simţi un gol în suflet; o deziluzie care i se lămurea cu cât ţintea mai mult nemărginirea albastră de deasupra casei vecine. îi lipsea parcă ceva, şi se gândea cu teamă că în după-amiaza aceea va fi liber să citească orice carte ar vrea. Nu mai simţea nevoia experienţelor, i se părea chiar că e dezgustat de ele. Era dezorientat. Nu-i părea rău de despărţirea aceasta bruscă, dar n-ar fi dorit să se întâmple. Lucrul, de fapt, nu era nou pentru el: se ştia nestatornic şi cu patimă. Suferise până atunci nenumărate alte dragoste: cea a mărcilor poştale, a plantelor, a pietrelor, a bibliotecii şi a insectelor. Fără să vrea, îi trecu repede prin minte toate aceste tovărăşii vechi. Unde îl va duce acum dragostea? Nu ştia, şi aceasta îi neliniştea, căci acum nu se dezgustase de o ştiinţă ca să se apuce de alta, ci şi-o părăsise brusc pe cea de până acum ca să rămână singur…

  Îşi scutură capul. Nu, mersese prea departe: nu era încă dezgustat de chimie. îi plăcea încă să se gândească la ceasurile de după-amiază, când va isprăvi, cu manualul lui Minovici în faţă, analiza manganului. îşi spunea: „Ce de precipitate minunate şi nestatornice în culorile lor aprinse sau tulburi…” Zâmbea: ce prost era să creadă că nu-i mai place chimia!… Cu toate acestea, entuziasmul îi pierise.

  Când sună, coborî scările încet, încet, ca niciodată.

  — Te-a moleşit căldura, Herr Doktor. Se mulţumi să răspundă:

  — Salutare…!

  Şi sfârşind treptele, porni spre casă, fără să aştepte pe Dinu. Ca şi ieri, dar din alte pricini, se simţea mai bine singur. De ce să fie nevoit să râdă şi să spună glume? înţelese că-i e teamă ca să nu i se dezlipească masca. Şi zâmbi la gândul că era un prefăcut. Apoi, încruntat, grăbi pasul. Un profesor trecu. îl salută, dar nu fu văzut. îşi îndesă şapca cu necaz pe cap şi începu să bolborosească. Târziu numai, îşi aduse aminte că se întoarce şi astăzi cu un „insuficient”.

  În odăiţa din mansardă, Marin citea pagini dintr-un caiet gros. Scrisul era pe alocuri neciteţ, şi băiatul îşi supăra ochii, apropiindu-i micşoraţi de caiet. Faţa îi era nemulţumită şi, nervos, sărea din timp în timp pagini întregi. Lectura îl plictisea. Era un manuscris vechi de doi ani, un proiect magnific de roman, intitulat Jurnalul unui om sucit. Marin îşi arrrnti melancolic serile d; toamnă din clasa? patra, când compunea inspirat frazele acelea lungi şi nemeşteşugite, pătrunse de un suflu romantic şi scrise numai pe jumătate. Un presupus elev îşi însemna zilnic impresiile. Acel elev nu era altul decât el, Marin Popană, a cărui sensibilitate fără margini alcătuia pe aceea a „omului sucit”.

  Nu mai