citise de mult Jurnalul”, şi se simţi acum decepţionat. îl deschisese cu gândul să-l continue, să-l sfârşească şi să-l publice, ca să arate celor de la liceu cine e el şi cât a suferit. Şi înţelegea acum cu tristeţe cât de falsă era suferinţa lui şi cât de mincinoase erau paginile, jurnalului”, în care, pe ascuns, se idolatriza, batjocorind pe cei care nu-l înţelegeau. închise caietul şi, zmângălind cu creionul coperta, se gândea. Prin ferestruicile deschise, un vuiet învătuit, depărtat, ajungea cu râuriri de vis până la el. Odăiţa începea să se înfierbânte. în adâncul sufletului, Marin era revoltat: împotriva şcoalei, împotriva profesorului de germană, împotriva lui I. Banciu. Simţea crunt nevoia de a se manifesta, de a-şi vădi darurile, de a se răzbuna de umilinţe. Privi măsuţa cu sticluţe; un precipitat galben se adunase în fundul unui pahar cu pereţii subţiri, acoperit cu o foaie de hârtie albă. Fără voie se gândi: bicromat de plumb. Şi i se păru atât de încet drumul lui în tovărăşia bicromatului de plumb…

  „Asta trebuie acuma, acuma, cât mai e timp… Are să vadă ei…!”

  Dar era sfârşitul lui mai: când să-l scrie, când să-l tipărească?… Abătut, Marin se rezemă cu tot spatele pe scaun.

  …Nu mai e timp… Şi corigenta la matematică…

  Chipul lui I. Banciu îi trecu prin faţa ochilor, înfiorându-l… Dar poate nu va rămâne… La urma urmei, sunt aţâţi profesori care îl simpatizează… Au să-l sprijine când va fi conferinţa de fine de an. Are să vorbească Nanul, profesor de limba română, are să-l susţină şi Moisescu de la ştiinţe naturale, şi Soloveanu, şi Moisil… Dar ce are a face? Matematica e „materie” principală la real. Ş-apoi, Banciu nu-l poate suferi… Nu scapă de corigentă… Nu poate să scape… Ei?! şi ce…?! Cu atât mai mult… Cu atât mai mult?… Păi da, să-l umilească pe el mult, ş-apoi are să vadă ei!

  Supărat de-a binelea, stăpânit de gândul tiran al corigentei, se ridică de pe scaun şi se plimbă prin odaie. Era lucru rar pentru el să se plimbe prin odaie: gândea mai bine în faţa mesei lunguieţe din faţa ferestruicei. Dar acum nu putea sta locului. începu să vorbească singur…

  — Nu mai merge!

  Şi se trânti pe pat: un pat de lemn vopsit roşu, ce ocupă aproape tot peretele din fund.

  — Am să scriu romanul! Trebuie să-l scriu la vară! Nu se poate!… Se văzu într-o vară de prin cărţi, într-o vacanţă împletită cu grâu, cu nouri, cu nuci stufoşi, scriind un roman Viziunea se şterse îndată. Amănuntele îi precizară în contururi şi culori vacanţa. Are să stea o lună în tabăra cercetăşească din Dumbrava Sibiului, şi restul în Bucureşti. îl va scrie. Şi hotărârea îl îmbucură într-atât, încât zâmbind, încruntându-se, fluierând, săgetând gesturi cu mâinile, coborî scările şi se duse, lucru rar pentru el, să vadă pe cei de jos.

  Spre seară, veni Dinu. Bătu în treacăt la uşă şi intră, după ce-şi zvârli o clipă ochii în oglinda rotundă din odaia alăturată.

  — Salve, doctore!… Ce citeşti?

  Marin îi arătă coperta unui roman francez, apoi îl zvârli, îmbucurat – de venirea prietenului, la capătul mesei.

  — Stai jos! Ai să suferi de căldură, dar trebuie să te resemnezi şi ai să-ţi scoţi haina ca şi mine…

  — Nu vine cineva?

  — Aa… nimeni!

  Apoi, râzând, aducând scaunul din odaia alăturată:

  — Cine poate rezista la căldurile astea caniculo-tropico-africane?… Şi schimbând grăbit vorba:

  — Ştii c-am recitit azi romanul? -Ei?!

  Dinu se aşeză mai bine pe scaun, aşteptându-se să audă o conferinţă întreagă. Căci, încă din iarna trecută, Marin făgădui c-o să-l recitească şi să-l completeze. Publicarea Jurnalului unui om sucit trebuia înde-pli-nită, după socoteala lui, când Marin va împlini cincisprezece ani Ori, de atunci, nu numai că Jurnalul nu se publicase, dar nici încai sfârşit nu era. Marin se arăta nehotărât, nestatornic şi nu lucra nimic. Se mulţumea numai să tipărească în Ziarul ştiinţelor populare articole asupra insectelor şi câteva fantezii tară greutate. Şi de câte ori îl întrebă Dinu, îşi motiva totul prin chimia şi cărţile care îi luau tot timpul. Crezuse un timp că Marin lucrează în ascuns, dar îşi dăduse repede seama de neadevăr. De data aceasta, curiozitatea îi era satisfăcută.

  — E o prostie! -Ce?

  — Jurnalul unui om sucit…

  Celălalt nu pricepu dintr-o dată schimbarea aceasta bruscă de păreri. Ştia că Marin are o idee excelentă de Jurnal şi era convins că va pricinui zgomot îndeajuns la apariţia lui.

  — Da, o prostie… Nimic adevărat, şi ştii… stânjenitor de fals… Şi prea dulceag… şi prost scris… ş-apoi autorul prea se crede. Toată lumea e neghioabă, numai el e geniu, şi geniu neînţeles… Banal… la foc…!

  Vorbea precipitat, batjocoritor şi supărat. Se bâlbâia, căutând epitete chinuitoare. Răstignirea ace?sta P uşura. Şi după ce exdamă, puţin teatral: „La foc…!” se simţi mult mai liber. Era sigur că nu va zvârli manuscrisul la foc, dar gândul acesta îi făcea bine.

  — Dar când ai văzut tu toate astea?

  — Azi… Am vrut să-l sfârşesc şi am… Dar stai să vezi… Ştii că mă las de chimie, de laborator?

  Dinu îi strânse, comic, mâna. Râdea, dar bucuria îi era adevărată. Se simţea încurcat ştiindu-şi prietenul singur pe un drum pe care altădată îl bătătoreau împreună,

  — Ei, ţi-am spus eu? Nu face acum, la Universitate…

  — M-am plictisit, 41 spun drept…

  — Târziu, dar în siărşit.

  — Dar m-apuc iar de insecte.

  — Păi romanul…?

  — îl scriu şi p-ăia, dar altfel… Mă gândesc eu… nu-i mai fac jurnal. Un roman realist din viaţa elevilor. Ştii, cu note. Cinstit. In fiecare zi însemn: dialoguri de ia şcoală, portrete, stări sufleteşti. Nu s-a mai scris până acum un roman de felul ăsta…

  Dinu asculta mulţumit. întreaga schimbare a prietenului îl bucura. Observase şi el, atunci când, entuziasmat, Marin îi citea zi