cu zi paginile scrise în Jurnal, că e ceva silit într-Însul, dar nu îndrăznise să-şi spună gândul, pentru că nu voia să-l supere, ş-apoi, Marin era cunoscător în literatură iar ei prea puţin. Acum, când îî asculta vorbind, cu o repeziciune ameţitoare, încâlcind cuvintele, simpiificânuu-le, găsind adjective inedite şi vorbe ironice, începu să aibă mai multă încredere în talentul iui. Era convins că are talent şi de aceea îl urmărea, curios să vadă ce-o să producă.

  Şi Marin vorbea, iar vorbind, vedea noua configuraţie a romanului, vedea personajele, le ghicea gândurile, le ştia cuvintele. Apoi, deodată, tăcu. îi trecu prin minte o îndoială care îl dezarma. Se miră totuşi că nici

  0 schimbare nu i se ghicea pe faţă şi că prietenul îl socoteşte încă tot atât de entuziasmat.

  Tăcerea îl apăsa pe Dinu.

  — Şi când te apuci să-l scrii?

  — Diseară…

  — Ştii cum să-ncepi0

  — Asta aflu atunci… Ce-i nevoie să te mai gândeşti?

  — Vasăzică, nu mai aduni fişe.

  — Ba adun… dar primul capitol din roman se petrece, ştii, la ţară, undeva. E în vacanţă, şi eroul e la munte…

  — La munte?

  — Da, la murite… cum am fost şi eu anul trecut, la Săcele… Şi acolo se îndrăgosteşte de o fată…

  — Pricep…

  — Ce pricepi?

  — Acum începe povestirea (ironic) cuceririlor tale… -Ei?berbantule…!

  Dinu socotea adevărate toate scrisorile trimise din Săcele şi povestirile lui Marin asupra dragostelor sale cu domnişoarele frumoase din localitate. Se îndoise puţin la început, ştiindu-şi prietenul prea puţin aplecat asupra celor lumeşti, dar închipuindu-şi contrastul între Marin şi tinerii din Săcele, îi explica, şi numai aşa, succesele erotice. Marin, trăindu-le însă cu mintea atât de aprins, sfârşise prin a le dărui un vestmânt de realitate şi acum, când îl întrerupe Dinu, gândi: „Cum de nu pricepe el că l-am minţit şi î-am minţit pentru a avea şi alţi martori ai visurilor mele, afară de însăşi imaginaţia mea?” Dar răspunse fără codire:

  — A… nu, nu toate. Numai cea din urmă, cu Liliana…

  — Aşa o chema?

  — Dar cum?

  — Parcă Măria…

  — A… nu, aia e alta, aia a fost înainte… Cu Liliana a fost ce-a fost. P-aia am iubit-o.

  Şi suna atât de ciudat cuvântul „iubit” pe buzele băiatului adus din umeri, roşcat, cu obrajii pătraţi şi searbezi, cu ochii mărunţi, miopi… încât el însuşi, dându-şi seama de ridicol, roşi. Orişice alt cuvânt, afară de acesta: chimie, insecte, piatră, volum, volum… O umilinţă dureroasă

  1 se strecură în suflet.

  Se smulse din gândurile care-i surpau „subiectul” romanului şi răsturnă un şuvoi de vorbe, în timp ce cu pulpele încolăcea nervos picioarele scaunelor.

  — Liliana, da… Ei, p-aia o exagerez, îi exagerez caracterul, ştii, o fac zglobie, mai zglobie decât era… Aaa, am uitat să-ţi spun c-avea un păr negru tăiat ştrengăreşte, o frumuseţe… Uu! ce păr!… Păcat că n-a vrut să-mi dea o fotografie.

  — Şi de ce nu ţi-a dat?

  — N-a vrut ea… (naiv) zicea să n-o calomniez… Fată, ce vrei?… Ei! din asta fac geniul rău al eroului meu, îl fac să se îndrăgostească de ea, să fie ţinut în gheare ş-apoi umilit. îţi închipui că ăla, cum l-o chema, o să sufere, o să se zbată, să ţipe ş-apoi să alerge acasă, la Bucureşti. Şi aci, după marea suferinţă, se va arăta acel „om sucit” pe care-l cunoşti, îţi place?

  — Frumos.

  — Şi să vezi mai înainte… Dar n-am fişe… Apropo, pe eroină am s-o alătur cu firea verişoarei mele, ştii, Anette. E dată dracului.

  Dinu tăcea zâmbind. Nu-şi mai înţelegea prietenul. Atâta elocvenţă pentru cauze străine preocupărilor lui…

  Tăcu deodată şi Marin. Se întunecase. îşi zâmbiră unul altuia, câtva timp. Marin se gândea: „Cât de mult îl iubesc!” apoi, repede: „Ce stânjenitor cuvânt iubesc. Iubire: ce se potriveşte ea cu mine? Eu… adică… la urma urmei, îmi bat joc de proştii care se lasă cuprinşi de pofte animalice (expresia îi plăcea). îi dispreţuiesc, sunt deasupra lor…”

  Aprinse lampa, închipuindu-şi un Marin bătrân, învăţat, cu mâinile încrucişate, privind o mulţime fără ochi. Ochi şi lampă… cum i se părea că se aseamănă. Dar de ce se aseamănă?

  — Ce-ai spus?

  — N-ai auzit?

  — Nu fusei atent…

  — Cum o să-l sfârşeşti?

  — Aa… Romanul? Tot aşa cum ştii. La urmă, eroul – eu adică – fuge la Constanţa, pentru că rămăsese repetent Se face hamal în port, apoi ajunge pe un vas care trebuia să plece din zi în zi. Dar într-o dimineaţă citeşte în Universul anunţul dat de Dan, frate-său, prin care îl roagă să se întoarcă, pentru că mama e rău bolnavă, iar ceilalţi îngrijaţi. Acum, o situaţie, ştii, interesantă. Tipul e într-o luptă sufletească aprigă; ori îşi urmează visul lui de libertate, de călătorii în Orient, – atunci cine ştie ce se întâmplă maică-sii – ori se întoarce, şi atunci…

  — Tu ce zici?

  — E prea tânăr şi nestatornic ca să se poată hotărî la sacrificiile pe care i le cerea libertatea. Se întoarce, dară, abătut, fără nici o încredere în voinţa sa, trist. însă, cu cât se apropia de Bucureşti, parcă o lumină i se lămurea în suflet. Simţea că e laş să fugă, că suferinţele au fost în bună parte numai în capul lui, că lupta e frumoasă. într-un cuvânt, o lume nouă. O idee nouă… o revoluţie în sufletul lui… Ce zici?

  — Are să fie greu.

  — Sigur… Dar am tot timpul trei luni. Ştii că la toamnă trebuie să apară.

  — Prea puţin trei luni…

  — Fugi, măi!… Când m-oi aşterne pe scris. Unde mai pui că sunt lucruri cunoscute. Doară eu sunt ăla!… Dinu nu răspunse. Privi numai înspre rafturile cu cărţi şi-l întrebă:

  — N-ai tu cumva Pere Goriotl

  — Ba da, dar în româneşte…