Marin scoase cartea dintr-un raft de jos, colbăit.

  — Praful e culoarea locală, de bibliotecă imensă. Dinu încercă un răspuns spiritual.

  — Aci numai praful e imens.

  — Asta aşa e… Dar ce vrei? Trei ferestre: se face un curent de intră tot praful străzii… Canon întreg.

  — Ce n-aş da eu să am o odăiţă ca a ta…

  Dinu cuprinse cei patru pereţi spoiţi cu var, rafturile sărăcăcioase pe care stau înghesuite cărţi, cu o privire zâmbitoare şi dornică. îşi trase haina.

  — Nu-i nevoie să mă conduci. Cunosc bine scara. Poţi rămâne la Jurnalul unui om sucit. Succes şi inspiraţie.

  Marin se porni pe râs din capul întunecat al scării.

  — Ha, ha, ha… Mai ales inspiraţie… Vezi să nu cazi.

  Când intră în odăiţa luminată prietenesc, grăi: „La lucru!” Dar era numai un cuvânt, cum le spunea de atâtea ori, ca să-şi dea curaj. Reluă romanul francez. Citi de câteva ori aceeaşi frază, fără s-o înţeleagă. Gândul capitolului întâi din Jurnal îl persecuta. «Je la revetis pour la premiere…», dar cum am să-ncep? La o serbare populară?… «fois une dimanche, connu…» prea banal… într-o casă din vecini, să-l roage să declame… «comme ilconvenait, puisque c 'etait un vtement neuft>. Ce să declame? «Oh! quandcejour-lâ…» Mai bine în pădure, el şi ea…jour-lăje parrus dans la cour du colege pendant la recrea…» în pădure, de dimineaţă, în pădure. Du-te dracului!”

  Zvârli romanul pe masă şi, deschizând înfiorat un caiet neînceput, se aşternu să scrie, cu o slovă răsfirată şi de nepriceput:

  Cap. I.

  UN BĂIAT ŞI O FATĂ I

  — Citiţi mult?

  — Câteodată mai mult, câteodată mai puţin.

  — Dar, aşa în mijlociu…

  — Hm! Cam opt, nouă ore pe zi.

  — Opt, nouă ore pe zi? -Da.

  Fata îl privi uimită, ca pe un lucru rar. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că sunt oameni care citesc până la zece ore pe fiecare zi. Credea că poveştile acestea nu se petrec decât prin romane. Era, de altfel, o observatoare foarte slabă şi niciodată „'i şi-ar fi putut H? seama ce se petrece în afară de mediul ei.

  Băiatul plecă ochii în jos, înroşindu-se până în rădăcina urechilor. Apoi, ca să se dezvinovăţească:

  — Bine, dar nu citesc întruna. Mai scriu, mai lucrez la entomologie, mai traduc… Apoi, am colecţie de pietre, ierbar… mă ocup şi cu chimia.

  Vorbea repede, neluându-şi ochii din vârful sandalelor, ca şi cum s-ar fi lepădat de o greşeală făptuită în neştiinţă.

  Fata îi privea mereu, Iunecându-şi ochii pe faţa arsă de soare şi pătată cu coşi stârpiţi de nerăbdarea aceea necăjită caracteristică adolescenţilor, care din orişice neam şi-ar trage viaţa şi în orişice mediu şi-ar trăi zilele, în fundul sufletelor lor, doresc întotdeauna să placă.

  Radu Giurgea era entomolog şi, după cum mărturisea el însuşi, avea mare ciudă pe oamenii care îşi pierdeau timpul cu dragostele. Umbla întotdeauna cu nasturii tunicii descheieţi, cu chipiul prăfuit şi ghetele nefăcute, şi aceasta numai din neglijenţă şi dispreţ pentru eleganţa caraghioasă pe care o trâmbiţau „aristocraţii” clasei. Şi dispreţul acesta era departe de a fi făţărnicie. Era ceva involuntar, care-i năpădea sufletul numai când privea fapta în sine, ceea ce se întâmpla foarte rar, căci Radu nu era mai niciodată cu gândul la lucrurile privite. Şi cu toate acestea se necăjea întotdeauna din pricina coşurilor acelea mici de pe bărbie, care-i întunecau frumuseţea în ochii fetelor.

  Căci Radu Giurgea, ca orişice adolescent înclinat spre visare, se socotea frumos. Dar această frumuseţe era un drept al său, de care numai închipuirea-i se putea servi, şi niciodată nu-i trecuse băiatului prin minte că acest dar dumnezeiesc l-ar putea întrebuinţa, cu succes, în viaţa de toate zilele.

  Încă, în rarele lui ieşiri prin lume, i se părea că, cu cât se apropie de pământ, – pe unde nu-l duceau gândurile? —, cu atât îi scade minunata frumuseţe.

  O! şi nu era frumos deloc băiatul!

  Închipuiţi-vă un copilandru înalt şi deşirat, adus puţin din umeri, cu capul mare şi acoperit cu un păr rar şi gălbejit, fruntea colţuroasă, ochii mici şi miopi, faţa smeadă şi cu un nas lung şi ascuţit, care-i dădea un aer de paiaţă melancolică. îmbrăcaţi acest trup schiţat fugar cu o haină din acelea pe care burghezii le recomandă de purtat „la ţară”, cu nişte pantaloni largi, plini de praful muşuroaielor de furnici pe care şezuse entomologul la pândă, cu nişte sandale iarăşi bune de purtat „pe munte”, puneţi pe cap o şapcă cu cozorocul reînnoit de patru ori, şi aveţi portretul în creion al tovarăşului domnişoarei Aura. De-ar fi să-l facem în culori, ar trebui să scriem câteva pagini, căci Radu, ca un adevărat naturalist şi visător ce era, nu ştia niciodată cu ce era îmbrăcat. Poate în gândurile sale se creHea neîmbrăcat defH căci nu se sfia nio'nrlată să se culce pe nămolul malurilor ca să „observe” cine ştie ce gânganie ciudată care plutea pe apa pârâului şi iarăşi îi venea foarte lesne să se trântească pe toate grămezile de lut proaspăt, pregătindu-se să întârzie acolo ore întregi ca să-şi întregească cunoştinţele sale asupra industriei casnice la furnici. Din aceste cauze, vestmintele cercetătorului lăsau mult de dorit, atât în privinţa structurii şubrede a ţesăturilor, cât şi esteticei coloritului.

  Dar fiţi siguri că Radu nu ştia nimic.

  — Orişicât, vorbi fata, jucându-se cu un fir de păiuş ce i se prinsese de rochie, e mult.

  — De!

  Apoi tăcură. Tânărul naturalist era recunoscut ca fiind de o timiditate de care colegii săi se ruşinau. Umblând tot timpul după insecte sau pierzându-şi nopţile în lectura unor cărţi tipărite parcă anume ca să înspăimânte pe amatorii de literatură uşoară, – cărţi care, cu toată erudiţia lor, nu-l învăţau niciodată cum se vorbeşte cu fetele – Radu avea toarte puţine de spus în faţa ochilor adumbriţi sau uniformelor