cu rochie scurtă. îl zăpăcea privirea lor ca fundul unei prăpăstii, iar corpurile lor zvelte aveau ceva necunoscut într-însele, de care el, cercetătorul faptelor celor mai cunoscute, se înspăimânta. E ciudat obiceiul acesta la oamenii savanţi de a dispreţul tot ceea ce nu intră în raza cunoştinţelor lor. Şi pe el, Radu Giurgea, cât de mult îl atrăgea necunoscutul, cu toată groaza întunericului lui… Dar nu ştia care necunoscut. Sunt mai multe, era sigur el că sunt mai multe, şi lui numai unul singur îi plăcea. Dar pe acela unde să-l găsească? în insecte? Apoi le-au studiat savanţii până în vârful aripilor, şi n-a mai rămas mustaţă de ţânţar nereprodusă în cei puţin o duzină de manuale. Ce o să mai descopere şi el?… Şi era atât de trist când se gândea la lucrul acesta. Dar de femei avea mereu teamă, şi mai ales de fete.

  …De altfel, Radu îşi însemnase pe hârtie schema întregii lui vieţi, şi, după cum era de aşteptat, nici un rând nu era rezervat dragostelor cu urmări durabile. Neaplicând niciodată principiul conservării speciei la viaţa pe care se pregătea s-o ducă, pasemite pentru că nu-i pricepea încă însemnătatea, numea cu un singur cuvânt pe toate reprezentantele sexului frumos, „femele”. Şi într-adevăr că, în ochii lui, femeia se făcea vinovată de mari şi nenumărate greşeli. Aşa cum o cunoscuse din romane, ea nu cerea decât bani şi iar bani, şi în cel mai bun caz ardea de pasiuni pe care liceanul nu le înţelegea, şi ale căror urmări, sfâşietoare pentru alţii, i se păreau ridicole. Şi v-aş putea aduce ca exemplu cele câteva zeci de romane franţuzeşti citite numai pe jumătate şi cu însemnări pe margine: „nu e adevărat!”, „stupid”, „minte” etc. şi puzderia de semne de întrebare presărate mai la fiecare frază.

  TVprinzându-şi apH>i mintea şi obiceiurile, era foarte naturi ns nce-la care clasifică cu atâta uşurinţă toate speciile de himenoptere din Valea Largă să rămână completamente dezarmat în faţa unei viespi tinere, căreia nu-i crescuse încă acul. Şi de aceea, mutra lui zăpăcită şi ochii care parcă tot căutau o cărăruie pe unde să se piardă în tufiş înfăptuiau mare bucurie în sufletul fetei.

  Trebuie să ştiţi că nu se află pe lume o mai nevinovată plăcere pentru fetele acelea pe care băieţii le-au numit cu oarecare dreptate „de viaţă” decât o convorbire între patra ochi cu un băiat prostuţ, care se înroşeşte până la rădăcina părului. Şi Radu era unul dintre aceia.

  Văzându-l că tace, fata întoarse discret ochii, apoi, parcă aducându-şi aminte de ceva, îl apucă de braţ. Radu se îngălbeni.

  — Uite, zise ea, luminându-se de zâmbet… am uitat să mă recomand… Aura, Aurora Onciu, şi dacă doriţi şi vârsta, clasa a şasea, faceţi socoteala!

  Şi recomandaţia aceasta avea darul să stârnească adevărat belşug de râs asupra domnişoarei Aurora Onciu.

  Radu zâmbea cu inima strânsă şi tot întrebându-se:

  — Ce tot are fata asta de râde…?

  — Marin! Marin!…'amasă!

  Trânti vesel tocul, închise călimara şi usca cerneala pe ultimele rânduri. Iar, în credinţa măiestriei capitolului Un băiat şi o fată, coborârea scărilor a fost cea mai fericită clipă din copilăria lui.

  IV.

  Câteva zile în urmă, Marin părăsi Jurnalul unui om sucit. Nu-l mai trăgea inima spre foile acelea desperecheate şi se simţea obosit, scârbit de câte ori se aşeza la masă cu gândul să scrie. în odăiţă, căldura îl ameţea, îi gonea atenţia. Citea cu greu, numai în cămaşă şi cu pumnii apăsaţi pe frunte. O adiere de somn îi legăna la răstimpuri trupul şi arunci îşi lăsa privirile pe ferestruica din faţă, dormitând. încerca să se trezească afundându-şi capul într-un lighean cu apă proaspătă. Ochii se odihneau în răceală, se înviorau, iar luminiţele înnegurate de miopie se aprindeau.

  Se despărţi de roman, liniştit, aşa cum se despărţea întotdeauna de luciiuiic care nu-i mai piăucau. Pierduse nădejdea unei reabilitări în u>ut profesorilor prin volumul pe care l-ar fi putut publica. Şi pentru că, deocamdată, nu găsise alt mijloc de a le vădi însuşirile lui, se înciuda, se înroşi de necaz şi îi urî cu gândul.

  Adună atent foiţele scrise, fără să le citească, şi le înghesui pe toate într-un plic mare galben, pe care scrise: încercări pentru „Romanul unui om sucit”. Credea că e mai nimerit noul titlu. Cum nu mai putea fi vorba de Jurnal”, trebuia numit Romanul unui om sucit. Iar când deschise lădiţa în care-şi păstra hârtiile şi caietele lui, îl cuprinse un entuziasm neaşteptat şi vorbi: „Cât am scris, cât am scris…!” Gândul acesta îi înfiora spinarea de plăcere. Se ridică deodată nervos, desfăcu braţele şi ocoli de câteva ori odăiţa. O nemărginită încredere în sine îl năpădi şi, încordându-şi braţele, adaogă, ameninţător, cu dinţii strânşi: „Am să scriu, să scriu!… ahhh…!” Tremură. Nu se putea linişti. Deschise lădiţa, luă plicul şi-l zvârli pe masă. Se pregăti să înmoaie tocul, dar se simţi deodată rece, nemişcat, trist, obosit, sătul. Astupă cu luare-aminte călimara. Era atent şi se întrebă: „Ce dracu mi-a venit…?”

  Sfârşi prin râs, un râs silit, pe care l-ar fi vrut ironic. Dezamăgit, îşi alese apoi lectura.

  Nostalgia celor din urmă zile de şcoală.

  Bucuria vacanţelor fărâmiţată de prea multă aşteptare. Voluptatea libertăţii secătuită cu mintea în orele lungi, apăsătoare, de la sfârşitul trimestrului. Impresia de searbăd şi inutil ce se strecură în suflet: oboseala nemărginită, simţământul zădărniciei marei bucurii, care se apropia banal, îngrozitor de banal…

  Băieţii veneau în dimineţile limpezi cu tunicile descheiate, cu şepci de vară, unii veseli, alţii melancolici. Ochii unora sufereau de lipsa al-bastrului nesfârşit. Erau suflete care visau nemărginirea, călătoriile prin locuri unde omul se contopeşte cu firea. Dar nu ştiau prea bine care vis l-ar dori repede îndeplinit. Căci lângă viziunea unui Orient îndumnezeit cu mintea, se alăturau, geloase, ţarine şi cătune prietenoase, prăpăstii, pâraie, păduri de brazi şi valurile inedite ale unei mări despre care credeau multe… Şi sufletele sufereau în această împărţire. Ele, care voiau să se