dea în întregime, sufereau nedreptăţind unele visuri. Şi nu ştiau ce să aleagă: când se hotărau pentru hoinărerile din cărţile de călătorii, se înfiorau în faţa apusului indian, se simţeau deodată întristaţi. începeau să înţeleagă cum sunt ţintuiţi de legăturile pământului.

  Pe unul dintre visători, un armean focos, îl cheamă Haig Bracterian. Era înalt, bine legat, avea o faţă negricioasă şi ochii adânci. II iubeau toţi şi îl vorbeau de bine; era ştiut ca cel mai „simpatic” din tot liceul. Marin îi era prWft1. dar nu se prea v^iţan nu-şi împrumutai p^iduu cărţi, nu-şi încredinţau confidenţe. îi era drag şi lui băiatul, sentimental, îndrăgostit de muzică, cititor pătimaş, dar ştiinţa, pe care o mângâia Marin, îi era indiferentă celuilalt. îl judeca şi el, ca toţi colegii, un viitor „savant”. Dar Marin se îndoia; se bucura când visul îl ducea din clasa a treia, dar îşi dete seama cât de fals este, ce mască se nevoise să poarte neîncetat, îl dureau notele rele, mediile proaste mai mult decât arăta şi înţelegea că nu se poate dezlipi cu totul de „prejudecăţile” vârstei şi situaţiei lui de şcolar. Cu toate acestea, se arăta nesimţitor faţă de profesori, de lecţii şi pretindea că dispreţuieşte pe cei supuşi „mărunţişurilor” acestora. Clipa aceea când şi-a dat seama cât de puţin sincer îi este gândul, îi luase toate puterile. îşi ura fiinţa şi minciuna. îşi ura masca pe care, inconştient, o purta cu atâta seninătate. Dar clipa trecu mai repede decât ar fi crezut. Marin îşi spălă voios mâinile la cişmeaua din curte, trecu palmele răcorite peste faţă, apoi alergă spre clasă.

  Aceeaşi zăpuşală prăfuită, aceleaşi ferestre deschise prin care se strecura, înăbuşit, zgomotul bulevardului. Cei patruzeci şi opt de colegi se răvăşeau, ca întotdeauna, printre bănci. Mai puţin veseli, mai puţin zgomotoşi. Unii dormitau cu capul plecat pe braţe, alţii îşi dezmorţeau mădularele schimonosindu-şi obrajii, scoţând sunete prelungi şi lovind cu piciorul în podea. Era ora de română, şi mulţi dintr-înşii nu aveau încă notă pe trimestrul al treilea. Răsfoiau cărţile, oprându-şi ochii pe vreun vers din Iliada sau recitind fără voie rânduri din Făclia de Paşti. Pe unii, aşteptarea clipei decisive îi îngălbenise, pe alţii dimpotrivă, răscoliţi atâta vreme de emoţie, clipa supremă îi făcuse nesimţitori.

  Marin se rezemase distrat de-a lungul băncii, ascultându-şi la răstimpuri vecinii, care glăsuiau între ei.

  — Cald „foarte”…

  — Uuuuf… şi ce căldură!… Când s-o mai sfârşi şi asta…

  — Rabdă, neică, încă zece zile, cum ai mai răbdat…

  — Două sute douăzeci şi două…

  —.până acum. Au trecut…

  — Să văd dacă trec şi eu.

  — La ce ţi-e frică?

  — Chimia.

  — Te trece conferinţa.

  — Parc-o să vrea Voitinovici…?

  — N-are ce face. Aşa e regulamentul…

  În spatele lui, Marin auzi pe Brătăşanu, premiantul clasei, învăţân-du-şi „lecţia”.

  — Gen epic, gen dramatic, gen liric; …gen liric… gen liric… ce mai vine? Liric, dramatic, epic!… Elegia. Ce este, domnule, elegia? Elegia este atunci câuu poetul vrea să ue <uate sentimentele lui personale, de dragoste sau nemulţumire, care în acest caz sunt triste… Balada. Ce este balada? Balada este o poezie cu subiect şi de obicei veselă…

  Marin se trudea să nu râdă. Într-un rând voi să se scoale şi să-l întrebe de năzbâtiile ce le cuvântă cu cartea închisă. Se gândi că ar fi o oboseală zadarnică: în minte îi veni nesfârşitele discuţii între „intelectualii” clasei şi Brătăşanu. Bătaia aceea de joc. pe care premiantul nu o înţelegea, i se păru acum o vorbărie goală. Cu necaz, recunoştea fericirea „tocilaaiiui”, care va trece clasa cu cunună, şi se gândea la corigenta aproape sigură, îa matematică, care-l aştepta pe el. El, Marin Popană, tocmai ei, corigent. Vechea imagine a urgisitului de soartă, a neînţeleşi-lor de plebe, a eroilor de romane şi a personajelor nuvelelor lui Brătes-cu-Voineşti îi răsări ruginită în minte. Pentru întâia dată, imaginea aceasta îl înfurie împotrivă-i. Masca pe care o purta; care era mască? Lăsat în voia gândurilor, Marin simţi că-i lipseşte ceva. Ce-i lipsea…?

  — Hăuuuu'L.

  Sări în sus, speriat. Crezuse că vine profesorul de română. în teama de a nu fi surprins tolănit lenevos pe bancă, văzuse chiar faţa rotundă şi ciupită de vărsat a domnului Nanul, cu cioclul coliliu răsărind mărunt în mijlocul bărbiei, cu ochelarii prinşi în şiret negru, călcând măsurat spre catedră. Era însă cu totul altceva: profesorul telefonase la Direcţie că, fiind bolnav, va lipsi de la ore două zile. Iar vestea, şoptită discret de profesorul de gimnastică, se răspândise zgomotos în clasă, trâmbiţată de câţiva „neaşcultaţi”. înlăturarea pericolului risipise amorţeala ce copleşise băieţii. Aprinşi acum de bucuria celor cincizeci de minute libere, pe „teren”, săreau peste bănci, se plesneau pe spinările pline, călcau ghiozdane, zvârleau râzând cocoloaşe de hârtie şi-şi strigau poreclele din cele patru colţuri ale clasei.

  — Babo…”! „Babo”, firi-al dracului!

  — Pp… pf… feaţă… feeeaţă! pp… p…

  — Băă…

  — Care a dat?

  — Marcălă.

  — Unde-i Marcălă?

  — Cocoş”.

  — Ai fost aseară Bracterian?… Bracterian!

  — Ce-i, mă?

  — Ai fost? -Noo… O prostie…

  * Nu te lua după ce scrie Rampa…

  — Bă, pârlitul^'

  — Astâmpără-te, Marcălă.

  — A fugit al dracului.

  —. a dracului „Babă”. Cineva îl ghionti pe Marin.

  — Scoală, doctore.

  — Matale ce pofteşti?

  — Aicea nu se doarme.

  — Aicea se ţipă.

  — Al dracului „Herr Doktor”. Ironic, hai? Ia pune mâna, bă Popri-şane. Mai zici? Mai zici?

  Marin începu să râdă. Apoi schimbă vorba.

  — Ce ne facem ora asta, „Babo”?

  „Baba” – vecinul lui de catalog, Perri Ermo Hanibal – se aşeză pe marginea băncii şi vorbi cu o faţă întristată.

  — Nu facem nimic, bă doctore.

  — Nu ne dă voie pe teren?

  — Am încercat: nu ne lasă directorul. Te usuci aici şi rabzi. Dar bine că n-a venit