Marin tăcea. în clasă, zgomotul începuse să se potolească; cărţile se iviră pe pupitre, băieţii se aşezară mai toţi prin bănci. Intervenţia cesto-rului era de prisos.

  — Vă rog… Vă rog, domnilor, nu faceţi gălăgie, că se aude jos la cancelarie…

  Morariu, cu gura mică, ochii mici, înalt, şi cu tunica curată, lovea liniştit cu creionul în catedră.

  — Vă rog… Tăcere… Faceţi tăcere…

  Perri rămăsese cu ochii pierduţi în gol. Marin se tolănise de-a lungul băncii şi privea tavanul.

  — Tu mergi la vară în tabără? întrebă cel dintâi.

  — Tabăra cercetaşilor? Vasăzică, e sigur că se face?

  — Sigur. O organizează Velcicu, Nae, Răducanu… sub comanda lui Georgescu de la Marea legiune. O să fie trai o lună de zile în pădurea Sibiului… Dar cum se face de nu eşti informat mai bine?

  — Nu prea mă duc pe la sediu.

  — Adică nu te duci deloc.

  — Ce vrei, măi, să-ţi spun? Nu le pot suferi păpuşeriile ălora de la Marea legiune; costume bălţate, drapele, ordine de zi, parcă ar fi la cazarmă.

  Perri vorbi fără convingere, molatec, ca ceva admis fără entuziasm.

  — Ei… măi! Au şi ei dreptate. Gândeşte-te că nu eşti numai tu şi eu; sunt o mulţime de „puşti” d-ăia, pe care nu-i poţi ţine altfel în frâu. Ce poţi să faci?

  — In tabără, însă, am să merg. în august zici că e?

  — De la 20 iulie, la 20 august.

  — Tocmai bine.

  /. PRIMUL DONJUAN

  28 mai.

  M-am apucat serios de Romanul unui om sucit. Trebuie să-l scriu. Am modificat mult vechiul plan. Nu mai îl scriu la persoana I; prefer să fie un roman naturalist, cu descrieri multe şi cu dialoguri. Am să pun şi analiză; mie mi-a plăcut întotdeauna să mă analizez pe hârtie. Nu reuşesc întotdeauna să mă găsesc aşa cum sunt, pentru că mă înfierbânt la seri? şi uit realitatea. De aceea petrec ore frumoase când citesr Jurnalele mele. Mai la fiecare pagină apar altul. Oare să fiu aşa în realitate? Sau toate mărturisirile mele nu sunt decât produsul fanteziei? Eu ştiu că de cele mai multe ori sunt sincer când scriu, când scriu mai ales pentru mine. Dacă nu-mi place, mp totul şi zvârl în foc. Câte „memorii” de-ale mele n-am zvârlit eu în foc…

  Un roman naturalist e mai greu de scris, dar pot pune mai mult într-însul. Pot pune analiza celorlalte personaje, care nu pot apărea într-un roman conceput sub forma de.jurnal”, cum am făcut până acum. Subiectul îl aveam pregătit în minte, iar cel dintâi capitol l-am şi' scris. Scena se petrece la Săcele, satul de munte unde am fost eu astă-vară. E ciudat cum am început să cred şi eu în realitatea acestui capitol; l-am spus de atâtea ori, încât trebuie să mă gândesc câteva clipe ca să-mi dau seama că nu e decât o minciună. Mă mândresc: învălui cu atâta verosimilitate toate aventurile mele, încât sunt crezute şi de cei mai sceptici dintre prieteni.

  Astă-vară, eu am petrecut o lună la Săcele şi tot timpul am umblat după insecte, cu cărţile lui Fabre sub braţ. Trebuia să scriu articolele de entomologie pentru Ziarul ştiinţelor, populare şi mă vâram sub toate tufele şi prin toate şanţurile. Dacă voiam să prind necrofori, mă apropiam, cu batista la gură, de cadavrele găinilor zvârlite de gospodine într-o curte părăsită. Am fost, deci, tot timpul studios. Când mă duceam la Braşov, îmi compuneam o faţă pedantă, ca să inspir încredere orăşenilor; iar când vizitam hora din Săcele, purtam totdeauna în mână un binoclu, ca să atrag atenţia. E drept, gazda mea avea o fată cam de-o vârstă cu mine şi îndestul de frumoasă, dar eu am rămas tot timpul peste măsură de corect.

  Când scriam însă prietenilor, procedam altfel. Pe fata gazdei o chema Ana, dar eu le-am comunicat că o cheamă Etta, o drăgălaşă prescurtare de la Violetta. Pe deasupra, am vestit că mai are şi o verişoară, îndrăcită, care se numea Otilia, precum şi nenumărate prietene, care mai de care cu nume mai frumoase. întemeiat pe acest material, am închipuit mai întâi o dragoste cu Etta, apoi una cu Otilia, apoi încă una cu o fată al cărei nume l-airfuitat şi, în sfârşit, cu o minunată şcolăriţă din Brăila (de ce tocmai din Brăila?) ce se chema Liliana. Am dat amănunte asupra plimbărilor mele nocturne cu tovarăşele repede schimbate, asupra geloziei dintre cele două verişoare, asupra lipsei mele de scrupule în privinţa virginităţii celor două fete, asupra petrecerilor câmpeneşti în care eram ţinta tuturor privirilor şi asupra multor altor fantezii. Scriam toate acestea sincer, oprindu-mă la fiecare sfârşit de pagină să se usuce cerneala şi bucurându-mă când întâlneam vreo frază reuşită. Credeam şi eu în ele, şi-apoi întârziam ore întregi ca să continui, numai pentru muie, scenele scrise prietenilor. Mă desfâiain de minune.

  Când am venit la Bucureşti, – cu un pachet întreg de „Convorbiri entomologice” în geantă – prietenii mi-au cerut amănunte. Mai întâi, îmi spuneau ei, s-au minunat citindu-mi scrisorile, deoarece mă ştiau prea puţin aplecat asupra celor lumeşti. Dar gândindu-se mai cu luare-a-minte, au crezut că faptul nu e prea greu de lămurit, date fiind curiozitatea ce o stârneam eu în sat, chipul meu savant şi cunoştinţele mele uimitoare pentru domnişoarele din Săcele. Eu regretam un singur lucru; că scornisem atât de multe amănunte asupra tovarăşelor mele din vară, încât nu le mai puteam ţine minte şi riscam oricând să fiu dat de gol. Mai multă prudenţă nu ar fi stricat.

  Am povestit de atâtea ori evenimentele, încât păstram aceeaşi ordine şi aceleaşi expresii. începusem chiar să mă fălesc faţă de mine, ca şi cum toate acele tovarăşe ar fi existat şi-ar fi fost cucerite aievea. Din când în când încurcam unele date, unele numiri, fără ca însă – cred – să se bage de seamă. Poate că Dinu bănuieşte ceva, dar