nu găseşte un moment prielnic să mi-o mărturisească. Aceasta s-a petrecut ieri. I-am spus că m-am apucat serios de roman. El s-a arătat vesel. Cred că se îndoieşte de talentul meu scriitoricesc, pentru că nu-i dau să citească decât articole entomologice sau nişte amintiri searbăde din cercetăşie. E drept, acum doi ani, luasem obiceiul să-i citesc Jurnalul, dar se întâmpla că întâlneam pasaje atât de exagerate, încât roşeam amândoi. Odată, mi-aduc aminte, i-am citit o pagină în care era vorba despre el şi am fost atât de stânjeniţi, încât am întrerupt lectura. L-am ţinut mai întotdeauna la curent cu planurile mele literare, şi el pretinde că toate acestea îl interesează. Dar eu tot cred că se îndoieşte.

  Ieri însă am întârziat mult de vorbă asupra romanului. îi povesteam ordinea evenimentelor şi schiţam analiza personajelor. Când îmi cerea amănunte, le inventam pe loc, rămânând a socoti eu mai pe urmă dacă erau demne sau nu de a fi scrise. Am alunecat însă pe o cale primejdioasă când am început a vorbi despre eroina romanului.

  — Am să-i exagerez mult caracterul, i-am spus. Am s-o fac zburdalnică şi răutăcioasă faţă de băieţi. Eu am'să mă îndrăgostesc de ea în timpul unei plimbări în pădure, dar n-am să-i spun, pentru că n-am să îndrăznesc. Ea însă va pricepe… E dată naibii!

  Aici am început să încurc lucrurile. Am povestit cucerirea Lilianei în amănuntele cu care povestisem pe cea a Otiliei.

  — Ia ascultă, frate, m-a întrebat Dinu bănuitor. Pe care ai iubit-o întâi?

  — Pe. Otilia, am răspuns eu sigur, pentru că lucrurile acestea nu se uită niciodată.

  — Şi pe carp «' n^oit-o din amânau?'?

  — Care amândouă?

  — Otilia şi Liliana.

  — Şi pe una şi pe alta.

  — Până acum îmi spuneai că numai pe Otilia. Pe Liliana, fie că o iubeai prea mult, fie că nu te-au ajutat împrejurările…

  — Aşa, ai uitat tu!

  Eu însă îmi adusesem foarte bine aminte că lucrurile se întâmplaseră aşa cum susţinea Dinu, iar nu cum pretindeam eu.

  — Ia ascultă, doctore, reluă Dinu, hotărându-se poate să mă dea de gol. Nu mi-am spus tu mie că te plimbai cu Liliana prin pădure, că aţi întâlnit un izvor, că tu ai vrut să bei, şi ea ţi-a propus să bei din pumnii ei? Că atunci când ţi-ai apropiat buzele, ea ţi-a zvârlit apa în ochi şi tu ai sărutat-o?

  — Chiar aşa s-a întâmplat.

  — Cred. Şi nu mi-ai spus tu apoi mie că ea a fugit şi tu ai urmărit-o ore întregi…?

  — Nu ore întregi.

  — Mă rog. Şi că ai prins-o, în sfârşit, şi că, tocmai când cedase, ai auzit paşi prin apropiere şi te-ai mulţumit numai s-o săruţi? Şi că apoi a plecat în săptămâna aceea?

  — Ei, aici confunzi tu lucrurile. în realitate, nu a venit nimeni să ne deranjeze. Cele ce spui s-au întâmplat cu Paula.

  — Care Paula?

  — Prietena Otiliei.

  — Parcă o chema altfel…

  — Aşi, iar confunzi!

  Dinu nu mai avea ce spune. Doar nu putea şti el mai bine decât mine cele ce s-au petrecut astă-vară la Săcele. Dar cele ce mi-a spus în urmă m-au pus în grea încurcătură.

  — Hm! ciudat! făcu el, silindu-se să-mi vorbească indiferent şi cu o mirare puţin naivă. Dacă ţi-aş spune,- n-ai să crezi.

  — Spune, nu-ţi fie teamă.

  — Foarte ciudat^ dar am citit o nuvelă, de d'Annunzio, îmi pare, în care amănuntele unei dragoste se potrivesc uimitor cu cele întâmplate ţie.

  Eu trebuie că m-am îngălbenit puţin. De cum începuse vorba înţelesesem. Dinu citise şi el nuvela din care, fără voie, adunasem şi eu elemente pentru cuceririle mele de astă-vară. Simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.

  — Şi acolo, o fată zvârle cu pumnii apă la un izvor şi apoi fuge. Mie mi-a apărut ideea ca o mântuire. M-am arătat vesel.

  — Acum înţeleg. A citit şi Liliana nuvela şi a imitat pe eroină. Ţi-am spus că e dată naibii…

  Mi s-a părut că Dinu a regretat că am găsit portiţa de scăpare. în orice caz, cred că nu l-am convins.

  Mă stânjeneau mult cuvintele de dragoste. Când pronunţ „iubire” şi „iubită” în faţa unui prieten, şi pronunţ conştient, nu în toiul unei avalanşe de cuvinte din care nu se mai înţelege nimic, roşesc. Mă miră respectul acesta religios faţă de un sentiment pe care nu l-am încercat niciodată. Am minţit întotdeauna şi mi-am făgăduit să mint înainte când se vorbeşte de dragoste. Toţi trebuie să creadă că eu, vara, devin dintr-o dată un Don Juan. în realitate, însă, sunt foarte timid şi mă pricep numai să imaginez scene de dragoste.

  Dar eu nu roşesc din timiditate. Roşesc, pentru că atunci când rostesc cuvântul „iubire”, eu mă văd într-o atitudine ridicolă sau lângă o duduie prea frumoasă. Nu poate şti nimeni ce văd eu când rostesc cuvântul „iubire” şi nimeni nu poate înţelege ridicolul acelei viziuni. Şi câteodată sufăr de această neînţelegere.

  Eu sunt un băiat urât, cu buze subţiri şi veştede, cu sprâncene neestetice, cu părul roşu şi cu nasul gros şi acoperit de păr. în faţa unei dudui nu pot spune trei cuvinte fără să mă bâlbâi şi fără să fac greşeli de fonetică. Iar când mă văd în genunchi la picioarele unei fete peste măsură de frumoase, care mă iubeşte, eu roşesc. Mi-e ciudă că nimeni nu poate vedea atât de exact scena aceasta. Şi cu toate acestea, e atât de reală, atât de caraghioasă în realitatea ei…

  Nu ştiu de ce, dar mă văd întotdeauna cu ochelari lunguieţi, cu cozi de nichel după ureche. Eu nu pot pricepe de ce nu mă văd aşa cum sunt, cu ochelari mari de baga, cu cozi groase, şi cu lentile scumpe…?

  Acum, când am obosit şi vreau să mă culc, supărarea tot nu mi-a trecut.