Ştiu că am fost ridicol vorbind lui Dinu despre dragoste, eu, despre dragoste. De aceea m-am şi batjocorit, ca să mă liniştesc. Nu vreau să devin romantic ca ceilalţi prieteni. Un băiat ca mine, care studiază chimia şi publică articole ştiinţifice, nu trebuie să-şi piardă timpul cu fleacuri.

  Dar eu sunt necăjit, pentru că nu pot înţelege de ce mă văd caraghios atunci când rostesc cuvântul „iubire”.

  2 iunie.

  Azi am părăsit romanul.

  Faptul ar merita poate mai multă însemnătate decât îi dau. Dar astă-seară sunt plictisit şi abătut. N-am nici o tragere de inimă la scris. Nici nu-mi dau seama ce covârşitoare însemnătate are pentru mine părăsirea romanului. Asta înseamnă că şi anul viitor voi fi socotit de profesori drept acelaşi elev mediocru de până acum. Pentru clasa a şaptea, eu aveam alte gânduri. M-aş fi înscris la laboratorul de chimie de la „Casa Şcoalelor” şi aş fi lucrat cu tragere de inimă. Nu aş mai fi avut teamă de profesori: Romanul unui om sucit le-ar fi deschis ochii şi m-ar fi preţuit aşa cum trebuie.

  Dar a trebuit să-l părăsesc. Se apropie sfârşitul anului şi trebuie să-mi îndrept nota la germană. Două corigente odată m-ar doborî. Am început de pe acum să-i obişnuiesc pe cei din casă cu corigenta la matematică, dar dacă aş rămâne şi la germană, ar fi un dezastru.

  Trebuie să învăţ ceva la germană. Trebuie apoi să învăţ şi la celelalte materii, căci au început tezele.

  Poate am să scriu romanul în vacanţă.

  X. CAPITOLUL ÎN CARE APAR FECIOARE, CASTELE ŞI BERETE SPANIOLE.

  Eu cred că m-am înşelat în toate paginile caietului acesta. Cred că acum încep să mă cunosc mai bine. Sunt eu ambiţiosul care îşi sfărâmă pumnii strângându-i şi care ar vrea să-muşte cu dinţii din carnea pulpelor fierbinţi ale femeilor de neam mare? Aş vrea eu să-mi văd chipul în toate vitrinele şi să se vorbească de mine, şi să am patru fecioare pe lună, aşa cum am auzit că avea d'Annunzio…?

  Poate eram necăjit şi excitat când scriam toate acestea. Acum mă înţeleg altfel. Acum stau în pădure şi mi-e silă de acel eu din Bucureşti, răutăcios, ascuns, mincinos şi profitor de lucruri ce nu se pot căpăta. Aici, în Dumbravă, m-am schimbat, pentru că în Bucureşti stăteam în mansardă şi respiram praf şi dogoare, iar acum stau sub stejari…

  Romantic? Nu, scriu foarte sincer. Dar mă întreb: am dorit eu întotdeauna pulpe fierbinţi sau numai mi se părea că doresc? Poate că doream, poate că nu doream. Dar trebuie să aflu ceva sigur, şi bag de seamă că n-am să izbutesc niciodată să ajung la aceasta. Pentru că eu nu mai mă recunosc. Nu trebuie să afle nimeni aceasta, dar aşa e. Nu mă recunosc nici în mansardă, nici la bibliotecă, nici încruntat, nici scrâşnind din dinţi. Nu sunt eu acela; o ştiu sigur. Dar atunci, care sunt eu? Acela care scriu acum? Dar la Bucureşti, cine era?

  Nu mi-e necaz că nu pot dezlega problema aceasta. Nu mă interesează. Mă aflu foarte bine aşa cum sunt, fără nici o ambiţie şi fără nici un gând ascuns. Acolo trebuia să port cu grijă o mască, pentru ca nu cumva să-mi zărească cineva, cât de cât, faţa. Aici însă, nu-mi pasă de nimic. Spun ce gândesc şi nu se supără nimeni.

  Trebuie că exagerez. Am recitit rândurile de mai sus şi am înţeles: încerc să mă conving că devin angelic. Oare mă schimb eu aici, în Dumbravă? Dacă m-aş schimba, ar băga de seamă ceilalţi, ar băga de seamă Dinu, şi s-ar mira, mi-ar pune întrebări. Dar văd că toţi mă socotesc cel dinainte; simpatic şi „original”. Atunci, ce e adevărat din toate acestea? Unde mă mint eu, acum? Poate m-am schimbat, dar port încă mască? însă ceea ce era caracteristic la mine până acum era masca, iar dacă m-am schimbat, trebuie să lepăd masca. Şi atunci, dacă m-am schimbat, de ce cred ceilalţi că sunt acelaşi, că port deci masca? Cine mă sileşte s-o port?

  Dumneata pricepi ceva din toate astea?

  Totuşi, sunt convins că m-am schimbat. M-am schimbat mult, deoarece idealul meu din Bucureşti mi se pare aici searbăd şi josnic. Acum aş vrea altceva. Eu aş mărturisi ce vreau, dar mi-e teamă că am să râd prea mult când mi-oi veni în fire. Pentru că eu tot ştiu că nu m-am schimbat.

  A doua zi.

  E ciudat. Devin din ce în ce mai melancolic. Caut să rămân singur, să mă gândesc la cele ce-mi plac mie. Mie îmi plac acum lucruri foarte curioase. îmi plac fetele din Sibiu, care vin la noi în tabără şi râd de toate nimicurile. Eu n-am cunoscut pe niciuna, pentru că mi-e teamă de ele, şi când vin, eu pornesc în pădure. Mi-e teamă ca nu cumva să-mi placă vreuna şi să încep să oftez, să lăcrămez şi să scriu epistole amoroase. Ceilalţi le cunosc aproape toţi şi se plimbă cu ele, şi le sărută. îmi pare rău că nu le pot săruta şi eu, dar sunt prudent şi mi-e groază de ridicol.

  Dar nu-mi plac numai fetele din Sibiu. îmi mai place să visez o prietenă cu părul scurt, cu care să pornesc după insecte prin pădure. Eu ştiu de ce îmi închipui prietena mea pătimaşă după entomologie, ca să cred eu că nu mă leagă de ea decât o tovărăşie ştiinţifică. Dar nu e aşa. Pe fata cu părul scurt o iubesc.

  Ce?

  Ei, parcă mă aude cineva?! O iubesc, şi pace. Nu e nevoie să-mi mai reaminteşti coşii şi miopia, pentru că ai început să devii banal. Şi-apoi n-ai avea nici un succes. Poţi să mă zugrăveşti ca o broască purulentă, ca un motan bubos, ca un hoit de bivol în care colcăie viermii, şi tot am să susţin că-mi iubesc tovarăşa cu părul scurt. Recunoaşte-te de data aceasta învins. Dacă vei putea mai târziu să râzi, cu atât