Am spus că are părul tăiat. E foarte frumoasă, foarte inteligentă, foarte cultă şi mă iubeşte foarte mult. Mi-a spus-o, iar eu am fost fericit şi am sărutat-o pe gură. Lucrurile s-au petrecut astfel. Găsisem amândoi un cuib de Bombus terrestris şi ne aşezarăm pe jos, ca să nu ne scape nici un exemplar. Când ea potrivea batista la gura cuibului, părul îi aluneca peste urechi şi-i flutura obrajii. Are o ceafă foarte frumoasă. Am uitat să spun că are o ceafă foarte frumoasă. Eu i-am spus, fără să roşesc:

  — Te iubesc.

  Iar ea mi-a răspuns înroşindu-se:

  — Şi eu te iubesc.

  Şi atunci am sărutat-o pe gură.

  Mă întrebi dacă nu s-a întâmplat şi altceva? Nu, pentru că pe aceasta o iubesc. Era în puterea mea, îşi lăsase trupul pe braţele mele şi închisese ochii. Mi se pare că am auzit-o chiar şoptind ceva. Dar, pentru că o iubesc, nu s-a întâmplat nimic. Altminteri, cădea şi ea victimă poftelor mele, cum au căzut acum un an fetele din Săcele.

  Şi ceea ce e mai frumos, e că sunt melancolic, încât nici nu pot mânca ca lumea. Am crezut la început că e glumă; dar nu era. Nu mai mi-e foame. Mă simt stingher, simt că-mi lipseşte ceva. Nu râd, şi-mi fixez ochii pe solniţă în tot timpul prânzului. Dorm mult, dar nu se poate chema că dorm, pentru că mă trezesc de zeci de ori pe noapte, aşteptând să aud ţipetele fetei pe care trebuie s-o salvez. Ştiam de mult că menirea mea e să salvez fete, dar acum lucrul acesta mă împiedică să dorm. Şi când visez, visez castele cu parcuri imense, în care stăpâneşte o desăvârşită melancolie. Perechi, perechi, îndrăgostiţii se plimbă pe malurile lacului. Eu fac parte, în acelaşi timp, din fiece pereche. Sunt uimitor de frumos şi port un costum din vremea Renaşterii. Nu mai am părul roşu, ci nişte plete negre, cârlionţate. Mai am o sabie lungă şi o pelerină violetă. Mă cam încurcă ochelarii, care nu prea s-ar potrivi cu bereta mea spaniolă, dar ii îndepărtez cu cea mai mare uşurinţă, cu toate că sunt şase dioptrii. îmi plac mai ales ochii. Nişte ochi mari, trişti, mai ales trişti, cu genele lungi şi tremurânde, cu pleoapele negre ca la actorii de cinematograf, cu o expresie… Eu, aceasta mă bucură, ochii mei cei trişti mai păstrează încă expresia ochilor din timpul zilei, pe care îi cunosc toţi, dar nu-i admiră nimeni. Nu mă întrebaţi cum se face aceasta; nu datoresc lămuriri.

  Pe lac sunt şi lebede, dar nu despre lebede vorbesc eu admiratoarelor mele. Le vorbesc despre lucruri abstracte, metafizice, care le fac multă plăcere. Vorbesc foarte frumos, şi toate fetele din parcul imens se pierd de dorul meu; eu rămân de cele mai multe ori impasibil. Când, însă, una din admiratoarele mele are părul retezat şi citeşte pe Fabre, o sărut pe gură. Aşa sunt eu.

  Şi nu mă interesează faptul că parcul imens seamănă cu codrul nostru de stejar, castelul cu tabăra noastră, lacul cu lebede cu lacul din Dumbravă, iar fetele care mă admiră cu fetele din Sibiu, care nu mă cunosc. Plimbările cu prietena mea – de obicei, o cheamă Milly – prin pădure sunt delicioase. Ele îmi lasă în suflet o melancolie nesfârşită, care mă face să cedez porţia mea de varză cu carne lui Pake. Pake se miră de binefacerea mea; dar ce-mi pasă mie de Pake? Ar fi în stare, vreodată, să aibe şi Pake o Milly a lui? Nici nu mă întreb dacă tovarăşa mea l-ar putea place pe Pake. Pake = om cu carne şi oase multe. Dar eu, – ah! eu – atât de subtil, atât de trist, atât de chinuit de problemele metafizice. Eu, fiinţă adorabilă, care cu adevărat pot iubi o fată cu părul scurt; eu, care mă mulţumesc să sărut numai pe buze o fată ce-mi şopteşte cuvinte plăcute în timp ce Pake… Eu, melancolic, ca un adevărat înţelept ce iubeşte, eu, care singur din întreaga tinerime română pot procura fetelor acele clipe sublime de dragoste abstractă, eu. şi Pake! Dar ce-mi pasă mie de Pake?

  …Mă duc cu Aura – e mai frumos aşa: Aura – şi în Sibiu. Ea zâmbeşte şi mă soarbe din ochi. Zâmbesc şi eu, şi o ţin de mână. E atât de frumoasă Aura! Mergem şi ne cumpărăm cutii pentru insecte, iar lemnarul ne priveşte fericit. E fericit, pentru că i-a fost dat şi lui să admire o pereche atât de potrivită.

  Eu nu mai port costumul din Renaştere; acela e rezervat cuceririlor din timpul nopţii. Când mă duc în Sibiu, însă, îmi pun un costum de cercetaş, care mă prinde de minune. Am un brâu roşu, care îmi încinge mijlocul şi-mi vădeşte o talie, de-şi sucesc fetele ochii ca să mă vadă. Am o bluză verde şi nişte pantaloni verzi.

  Aura e în culmea bucuriei. O duc la cofetărie şi o silesc să mănânce cât mai multe prăjituri. îi dau să ducă şi acasă; pentru că, asta se ştie: Aura locuieşte în Sibiu şi e singură la părinţi. Mie ce-mi pasă? Am găsit geanta cu franci francezi şi cheltuiesc cât mă îndeamnă inima. Am de unde.

  Dar nu, zău, prea sunt melancolic. îmi dau foarte bine seama că sunt de o melancolie apăsătoare, niţeluş caraghioasă şi direct romantică. Nu numai că îmi dau seama, dar mă şi distrez din pricina aceasta. Dar nu mă pot vindeca. Sunt trist, sunt foarte trist, şi visez pe M.lly (pentru că aşa o cheamă).

  Am voit să iau notiţe pentru Romanul unui om sucit. Mi-a fost peste putinţă; în loc să însemn aşa cum simt, eram ispitit să batjocoresc puţin. Şi aceasta nu se poate, pentru că Romanul unui om sucit va fi un roman obiectiv, unde faptele şi stările sufleteşti vor fi înregistrate fără supărare şi fără batjocură.

  Şi