ne vom mai întâlni altă dată. Nu vom găsi, niciunul, care să ne înlocuiască. Tu m-ai creat, m-ai creat, aşadar, pentru chemările sufletului tău. De ce nu mă iei?

  Acum, când ştiu că tu suferi mai mult, şi din pricina mea, nu mă sfiesc să te cer, să mă dăruiesc ţie. Mai târziu, fericiţi, tu puternic, eu aproape de tine, ai să-mi mulţumeşti. Viaţa ta îşi va pierde sensul fără mine. Apropierea noastră – de trupuri şi suflete – nu va dăuna operei. Atunci când vei fi obosit, slab, deprimat, te voi mângâia. Nu m-ai învăţat tu aceasta? Nu mi-ai sădit tu preţuirea feminităţii…?

  Nu te teme că vei fi larvă informă şi oarbă. Voi şti să uit atunci când opera va străluci perfectă. Pe mine, care am fost atât de slabă, nu mă înspăimântă slăbiciunile omenescului. Ştiu că tu vei izbuti, întotdeauna, să le înfrângi.

  Tu vezi soarele în dimineaţa aceasta? Pe tine te nelinişteşte primăvara, te cheamă, te sfâşie? Când vrei să ne întâlnim? îmi voi lua şi eu licenţa în vară, şi vom pleca. Sunt bogată şi sunt liberă. Cu atât mai rău de cei ce rămân în urma noastră; ne vor bârfi aflând că am plecat fără să fim soţi. Noi vom fi soţi, dar fără martori şi fără oficiu. Nu e frumos aşa? Nu e original, nu e nou şi nu e, mai ales, real? Am putea pleca mâine. Vom aştepta vara.

  Ce să-ţi mai scriu? Sunt şi eu obosită şi fericită. Aş plânge mult, mult, mă simt încă tristă. Prietene, spune-mi de ce sunt tristă acum atât de aproape de bucuriile pe care înainte mă temeam chiar să le visez? Primăvara, altădată…

  Îţi înapoiez Jurnalul, aşa cum ai voit tu. Aş fi dorit, astă-noapte, citindu-l şi recitindu-l, să transcriu anumite pagini. Dar nu mai e nevoie. Jurnalul e al nostru, nu e aşa?

  Pentru că, tu nu poţi spune decât da, acum. Criza ţi-a trecut. Nu mai ai nici un motiv să te împotriveşti vieţii noastre. Nebunia ta trebuie să se sfârşească aici. Gândeşte-te că tot ce ţi-am scris nu se mai poate uita. Eu aştept de la tine fericirea sau moartea. Tertium non…

  Dar nu va fi decât fericirea. Pe amândoi ne cheamă fericirea. Am fost destul trişti, întunecaţi. Te-am chinuit destul, şi eu am suferit destul din pricina nebuniei tale. Cum ai putea spune nu, în primăvară? Nostalgia plecărilor se va preface în fapt. N-ai dorit tu, din adolescenţă, rătăciri pe ţărmuri, pe ape, printre munţi, cu mine? Tu ştii cum îmi ard flăcările plecării? Să colindăm, să colindăm… Tu ai să scrii amintiri; eu am să te ascult, seara, şi am să-ţi zâmbesc…

  Câte nu vom împlini, împreună? Te voi ajuta întotdeauna. Nu m-ai învăţat tu să-mi ajut tovarăşul pe care îl voi alege? Te-am ales pe tine. Te cer, te vreau, îmi eşti drag şi îmi eşti stăpân. Nu mai ştiu nimic, nu mai ştiu nimic… Iar sunt tristă. Când ne vom vedea? Am să fiu atât de… Nu ştiu, nu ştiu ce să-şi scriu. Ţi-am spus atâtea… Mă simt ruşinată.

  Dar tu trebuie să vii, să îmi vorbeşti, să plecăm. Tu nu mai mă poţi lăsa singură.

  Acestea ţi le scriu acum, sfârşită, lăcrămând fără să înţeleg pricina. Prietena, prietene, care e.

  Nişka ta.

  SFÂRŞITUL PĂRŢII A II-A

  [PARTEA A III-A]

  Azi, 8 aprilie, s-a sărbătorit logodna Nişkăi cu fiul cel mare al familiei care o ţinuse prizonieră în vacanţa de iarnă. Acest fiu e inginer şi e îndrăgostit de Nişka.

  Vestea am aflat-o de la Radu. Prietenul meu mă privea atent, încercând să pătrundă dincolo. Eu am zâmbit şi i-am spus:

  — Nişka a avut noroc; va fi o căsătorie fericită; amândoi sunt tineri, frumoşi şi bogaţi…

  Seara i-am scris: „Prietenul tău îţi urează etc. E supărat că nu i-ai împărtăşit direct hotărârea ta. încă o dată, felicitări şi salutări. P. S. Nădăjduiesc că îmi vei face, împreună cu logodnicul tău, o vizită. Ştii că eu ies atât de rar”…

  De la 9 până la 20 aprilie, am muncit ca un nebun, disperat şi neobosit. Ochii îmi lăcrămează de lecturi. Sunt palid, slăbit şi mâna îmi tremură.

  Astăzi m-am plimbat mult pe străzi, noaptea. în grădină, florile de liliac s-au trecut. Cărţile s-au adunat atât de multe în rafturi, încât am început a le rândui pe podele.

  Aş vrea să-mi văd prietenii. Dar ei au obosit să vină şi să nu fie primiţi.

  Aş vrea s-o mai văd pe Nişka.

  22 aprilie. Vizita Vioricăi, cu obraz proaspăt, cu geanta plină de caiete şi cărţi. Lucrează la Academie pentru licenţă. îmi spune că Nişka şi-a amânat examenele pentru toamnă, că nu mai munceşte, ci ziua întreagă rămâne alături de logodnicul ei.

  De la Bibi, ştie că Nişka nu mai e tristă, ci râde, glumeşte şi pleacă târziu de la ceaiuri dansante. Logodnicul ei e fericit că Nişka s-a schimbat.

  Ascultam atent şi luminat destăinuirile Vioncâi. S-a înspăimântat de slăbiciunea mea, de tremurul mâinilor, de cearcănele ochilor, de mulţimea caietelor scrise.

  — Ai să te surmenezi…

  — Nu se surmenează decât cei care vor să se odihnească, zâmbii eu.

  — Mai ai mult de lucru?

  — Până în toamnă. în toamnă plec…

  — Unde?

  — Nici eu nu ştiu, Viorica… Nu plec, însă, înainte de a aduna rezerve pentru cinci ani. Pentru că nu ştiu dacă voi mai putea citi, acolo unde mă duc…

  Viorica mi-a mărturisit şi tristeţile ei. Sfârşeşte Universitatea şi nici un prieten bun, şi nu cunoaşte ceea ce ceilalţi toţi cunosc… Şi se înspăimântă de viaţa pe care o va duce de acum. Va ajunge profesoară într-un oraş de provincie. De abia va găsi timp să mai citească o revistă, o carte la o lună. Ea, care răscoleşte acum Academia… Şi cât ar lucra, dacă ar avea un sprijin… Câte n-a nădăjduit în aceşti doi