mine, tragicul e efectiv, nu o vorbă deşartă de conţinut, nici o spaimă copilărească. Eu mă simt dus de meniri. Menirile mă poartă prin voinţa mea. înţelegând că voinţa e ataşată de o altă voinţă, o ascult. Ultimii ani mi s-au desluşit în tâlcurile lor intime, care atunci îmi scăpau. întâlnirea cu Nişka, la începutul unei crize, a fost tragică, după cum tragică a fost prietenia noastră, prefăcută, în mine, în iubire; iubire din pricina şi, totuşi, împotriva voinţei mele.

  Eu nu pot crede în fericire. Viaţa mea va fi întunecată, amară, nostalgică, sobră, aspră, pentru că aşa vreau eu. Mai târziu, când eroismul nu va fi numai o ţintă, poate sufletu-mi va oglindi alte lumini. Acum, sensul vieţii acesta e.

  Şi apoi, tovărăşia Nişkăi mi-ar fi în acelaşi timp un nesfârşit chin şi, poate, prilej de nimicire a prieteniei şi admiraţiei ei. M-ar chinui Nişka, pentru că aş vrea să se gândească fără odihnă numai la mine. N-aş răbda să admire pe un tenor, pe un pictor sau pe un sportsman. Aş vrea să mă admire pe mine, în toate aceste atitudini. Aş vrea să fiu eu tenor, eu pictor, eu sportsman.

  Aş fi neliniştit, m-aş consuma lucrând şi aş sfârşi prin a nu mai lucra nimic. Aş fi rămas tot timpul lângă ea, aş fi voit s-o am necontenit lângă mine, aproape, să nu-mi rămână nimic străin, nimic nemărturisit. N-aş mai fi putut munci, nici reculege. In puţini ani, lipsit de experienţe cerebrale, nu m-aş mai fi reînnoit. Evoluţia mea ar fi fost iluzorie. Voinţa mi-ar fi rămas aceeaşi, fără să se depăşească. N-aş fi împlinit niciuna din operele făgăduite mie şi Nişkăi.

  Iar Nişka nu mi-e prietenă şi creatură decât prin viaţa mea lăuntrică, pe care am ştiut-o căli, modela, înfrâna. Nişka mă admiră, pentru că mă aflu sus, cu valorile şi năzuinţele mele. Dar dacă aceste năzuinţe nu se vor realiza niciodată? Decepţia cea mare va fi a Nişkăi. Ea va regreta tot ceea ce crezuse mare, puternic, inedit în mine.

  Şi apoi, chiar dacă aş putea crea lângă Nişka, m-aş simţi umilit. Nişka m-ar cunoaşte larvă, sobol muncitor şi orb, cu plânsul neputinţei, cu faţa descompusă de veghi, cu disperările şi înfrângerile deprimante. Nimic din seninătatea sigură, calmă, aspră, distantă pe care o admiră ea, de departe, în mine. M-aş arăta cu păcatele cărnii, cu slăbiciunile sufletului.

  Toate acestea nu m-au împiedicat să-mi fie dragă Nişka, mult, mult. Dar dragostea nu are nici o înrâurire asupra vieţii de toate zilele. Ea va rămâne în suflet; nu mă înspăimânt s-o port, ani. De ce să mă tem de dragoste? De ce să încerc s-o ucid, pentru că nu-i pot împlini chemările?

  Aceasta e o dovadă a puterii: să nu mă las purtat de dragoste, totuşi, să n-o urăsc, să n-o dispreţuiesc.

  Vreau ca singura lumină străină îngăduită în suflet să fie Nişka. Nu mă voi feri de ea, de acum. îmi va fi iarăşi bună prietenă şi aproape. Mă voi coborî iarăşi în lume. Deşi n-am încă dovada biruinţei definitive.”

  Nişka, îşi trimit Jurnalul meu intim, a cărui ultimă pagină am sfârşit-o acum, ostenit şi istovit. Mă simt năruit, sfărâmat. De abia mai am puterea să scriu. Nici nu mai recitesc. Cred că am scris multe fraze obscure. Mi se întunecă mintea. Mi-e somn şi tremur de oboseală. Am fost puternic, Nişka, crede-mă; am fost foarte puternic, am fost aşa cum voiai tu să fiu… Nu am lăsat pe nimeni deasupra-mi… Iartă-mă.

  Singurul tău prieten.

  XIII.

  Prietene, iartă-mi tot ce ţi-am scris. Cum să-ţi spun bucuriile şi lacrimile care m-au covârşit citindu-ţi Jurnalul? Am învăţat aproape pe dinafară paginile din Italia. Dacă eu aş şti să scriu, ţi-aş mărturisi acum multe. Dar de ce trebuie numaidecât să scriu frumos? Cele ce vreau să-ţi spun, le pot spune sincer şi fericit, aşa cum e sufletul meu acum.

  N-am vrut să cred de la început; suna atât de ciudat „Mi-eşti dragă, Nişka…!” Ultimele tale fapte mă siliseră să te privesc ca pe un om care nu poate să fie îndrăgostit. Te vedeam atât de sus, atât de izolat… şi sufeream, eu care aveam nevoie de tine, şi care nu mă puteam înălţa…

  Cum să-ţi spun? Mi-e teamă să scriu aici: mi-eşti drag! Pentru că ştiu că e mai mult decât aceasta. Mi-e teamă să nu crezi că sunt îndrăgostită. Poate sunt, dar sunt şi altceva. Dragostea fetelor e ciudată şi nestatornică. A mea, nu ar fi putut fi altfel. Dar eu mă simt legată de tine mai adânc, mai definitiv. Nu eşti pentru mine soţul ideal, nici logodnicul suav, nici curtenitorul priceput. Eşti ceea ce eu nu voiam să cred că există, eşti un Dumnezeu care m-ai făcut şi mi-ai dat suflet. Te-aş vrea stăpân, şi nu sunt umilită, pentru că te ştiu un bărbat. M-aş târî la picioarele tale, şi aceasta nu pentru că sunt îndrăgostită de tine, ci pentru că te simt puternic, mare şi creator al luminilor mele. Tot ce e luminos în mine ţi se datoreşte. Tu ştii, orice fată se îndrăgosteşte, în fiecare primăvară; dar dragostea trece, se uită, fără să lase urme. Eu mă simt a ta, simt că nu pot vieţui decât alături de tine, pentru că alături de tine gândesc şi simt, aşa cum vrei şi cele ce vrei tu. Nu ne mai putem despărţi. Nu trebuie să ne despărţim. De ce să te chinui, de ce să suferi şi să-ţi risipeşti puterile? Eroicul tău, care mă fascinează şi mă stăpâneşte, va fi de acum înainte rodnic. Tu ţi-ai trecut probele voinţei. Cele ce ai îndurat te-au călit îndeajuns. Nu duce renunţarea până la nebunie.

  De ce să ne despărţim? Tu îmi spui că îţi sunt dragă. Eu ţi-aş spune multe dacă nu aş fi atât de tulburată şi atât de grăbită.

  Tu îmi mărturiseşti că eu îţi sunt fericirea concretă şi autentică. Pentru mine… De ce să nu rămânem tovarăşi, toată viaţa? Nu