va îndemna neodihnit să urc treptele, să ajung. Mi-a înţeles patima şi s-a entuziasmat. De acum, puterile mele de muncă sunt înzecite. Fac totul ca să-i plac ei, pătrund tot mai sus ca s-o văd mulţumită de mine. Urăsc şi mai feroce, pentru că, de acum, un fapt nu mă supără numai pe mine, ci şi pe ea, care ar fi voit să fac eu acel fapt, iar nu altul.

  Ţie ţi-am mărturisit, pentru că tu erai singurul care ştiai de dragostea mea şi de ambiţiile mele. Acum, lupta dintre cele două patimi a trecut, pentru că amândouă s-au contopit într-una singură, covârşitoare: fericirea noastră…

  Şi ţi-am mărturisit, de asemenea, pentru că toţi spun că eşti îndrăgostit de Nişka. Şi vreau să te previn că te aşteaptă un dezastru dacă o vei lua de soţie. Pentru că Nişka nu e de aceeaşi esenţă spirituală ca logodnica mea. Nişka nu te va putea aţâţa la muncă, la creaţie, la curaj. Tu vei găsi, mai târziu, o soţie bogată şi inteligentă, care te va ajuta mult; nu numai colaboratoare, ci şi un pas înainte social; trebuie să cauţi un nume şi o avere.

  Logodnica mea nu le are; dar are acele însuşiri de care ţi-am vorbit, îţi doresc să nu pieri în mediocritatea care te înspăimântă. De altfel, ne vom vedea curând, nădăjduiesc.

  Petre.

  XI.

  Prietenul meu, de ce mă înspăimânţi zadarnic? De ce îmi prevesteşti un viitor în care tu însuţi nu crezi? Tu ştii că eu n-am să primesc un soţ, că n-am să împlinesc o căsnicie mediocră. Prietenia noastră, veche de doi ani, crezi că nu m-a învăţat ceea ce trebuie să fac…?

  Am plâns iarăşi citindu-ţi paginile răutăcioase. Ai uitat, în vreme ce le scriai, că le va primi o prietenă care nu te-a văzut din noaptea de Ajun, o prietenă tulburată, în plină criză, dezorientată, fără ajutor. Nu poţi înţelege cât rău mi-ai făcut. începusem să mă bucur de primăvară, să nădăjduiesc o întâlnire apropiată. Voiam să-ţi fac o sumă de surprize. Ca să-ţi plac, am citit mult, din cărţile dăruite astă-iarnă. Mi-am însemnat pe o fâşie de hârtie mulţime de întrebări, asupra unor pasaje ciudate. Mă simţeam atât de fericită… Şi, deodată, scrisoarea ta, aspră şi mincinoasă.

  Ce vrei să-ţi spun? N-ai dovedit, în ultimul timp, nici un pic de bunătate, de prietenie, de mângâiere. Dintr-un capriciu, m-ai îndepărtat, după ce m-ai îndemnat, doi ani, să-ţi fiu aproape. Vrei să-ţi spun mai mult?

  Vrei să sfârşesc scrisoarea aceasta cu tânguiri de îndrăgostită? Ar fi stupid şi inutil. Recitind paginile ultime ale corespondenţei noastre am înţeles că nimic nu te poate convinge de sălbăticia ta, nici chiar dacă ţi-aş spune că te iubesc. Te admir şi te invidiez că ai un suflet atât de aspru sau atât de nesimţitor. Tu minţi spunându-mi că suferi în singurătate; dacă ai suferi şi tu, nu mi-ai scrie scrisori în care să mă sfătuieşti la mediocritate, după ce doi ani m-ai ajutat să ies din ea.

  Nu te înţeleg… E atât de senin afară, atât de cald, sunt atâtea flori… Şi eu plâng ca o adolescentă şi mă gândesc la hotărâri nebuneşti. Cum poţi rămâne în mansardă? Te urăsc; eşti încăpăţânat ca o bestie… lartă-mă; ştiu că voinţa ta te scurmă, te sângeră. Dar şi eu sânger; singură, fără prietenul meu, cu atâtea daruri neînţelese, în primăvară, cu tristeţea care mă copleşeşte… Nu ştiu ce am să fac. Mă gândesc tot timpul la tine, îţi recitesc scrisorile, îmi amintesc cu Bibi tovărăşia noastră şi marea, şi vacanţele… Aş plânge de ciudă că par sentimentală şi îndrăgostită, eu, prietena ta, Nişka…

  XII în Jurnal: „Citind astăzi ultima scrisoare a Nişkăi am fost atât de disperat, m-am simţit atât de singur şi părăsit, încât voiam să cobor în stradă, să alerg, s-o întâlnesc şi să-i spun: mi-eşti dragă…!

  M-am hotărât să-i trimit acest caiet intim; ca să-mi înţeleagă faptul şi durerea, mai scriu aici câteva pagini, lămuriri finale.

  Eu ştiam că Nişka m-ar fi primit tovarăş vieţii ei. Ştiu, de asemenea, că Nişka e singura femeie pe care aş dori-o tovarăşă. Ea nu e numai o fată cu cele mai multe însuşiri; ea e creată de mine; şi ea mi-e dragă. Scriu toate acestea cu amărăciunea celui ajuns la sfârşitul îndurărilor. Simt că nu mai mă pot împotrivi mult sufletului care se zbate, trupului care se răzvrăteşte. Simt că, dacă nebunia nu mă va stăpâni încă puţine zile, năruirea eroismului va fi deplină şi definitivă. Mă simt atât de ruşinat vorbind de eroism aici, pe această pagină care va fi citită de Nişka… Eu, care nu am putut tăcea până la urmă, care trimit Jurnalul ca prietena să afle cât am îndrăgit-o, cât m-a torturat şi m-a ispitit…

  Nişka mi-e dragă, Nişka e perfectă, e liberă, e frumoasă, mi-e dragă… Acum, mai mult ca oricând, mă ispiteşte gândul: de ce să nu ajungem tovarăşi? în toamnă plec; de ce să nu plec cu Nişka, chiar fără să fim soţi, aşa cum a visat ea…?

  Şi cu toate acestea, trebuie să renunţ. Trebuie să renunţ pentru că aşa am voit eu, aşa vreau eu. Magia cuvântului îşi va face efectul. Am să pronunţ şi să gândesc: voinţă câteva minute şi am să mă schimb…

  Sunt mai trist, dar mai înseninat. Pot scrie, aşa ca să înţeleagă Nişka. Prietena mea, de care mă dezlipesc pentru totdeauna, ghicindu-i sfârşitul, înecată în ceaţă, în oraşul cu acoperişuri întinse…

  Tovărăşia Nişkăi ar fi, pentru mine, singura fericire pe care aş putea-o aştepta. Nu se îndrăgeşte decât o singură dată, şi numai o dată se întâmplă ca sufletul fetei să-l stăpâneşti. Dar eu nu pot crede în fericire. Mi-e teamă de fericre, mă înspăimântă. Nu pot s-o gândesc, nici s-o simt. Nu pot crede în realitatea fericirii. Or, tovărăşia Nişkăi se contopeşte în sufletul meu cu fericirea. Toate experienţele, toate încordările de până acum mi-au pogorât un sens tragic al existenţei. Pentru