Aştept primăvara cu inima strânsă. Dar mi-e atât de dor de ea… Am atâtea amintiri pe care le vreau împrospătate. Dacă aş şti să scriu, ţi-aş spune multe;*şi dacă aş vrea, iarăşi ţi-aş spune multe…

  Nu e aşa că n-ai să te superi dacă am să fiu şi eu enigmatică?

  Prietena ta, Nişka.

  Nişka, întotdeauna când îţi citesc scrisorile mă întristez. Şi nu alung tristeţile decât scriindu-ţi. De aceea, poate, ritmul începutului şi ritmul sfârşitului sunt atât de potrivnice în scrisorile mele.

  Nu ai deloc dreptate. Datoria prietenului e să împartă durerea celuilalt, spui tu. Deşi eu cred altfel, îţi accept formula. Dar dacă nu-ţi mai sunt prieteniei altceva? Nu am atunci datoria să mă încordez şi să ajung iar prieten? îţi mărturisesc aceasta ca să nu mă înţelegi greşit, şi să nu vezi în claustrarea mea o călcare a prieteniei.

  Ştiu că eşti reconstituită prin mine şi ştiu că sufletul feminin e pasiv, aşteptând să fie fecundat de spiritul şi valorile masculine. Dar nu îţi socotesc criza atât de primejdioasă ca să renunţ la hotărârea mea şi să mă apropii, să te mângâi.

  Tu ai două căi de urmat: cea dintâi, anevoioasă şi riscantă până la compromitere, e calea libertăţii perfecte. Poţi rămâne pură, fecioară, luminată de un sens spiritual, chiar cu riscul de a părea în ochii celorlalţi o vicioasă. Drumul e greu, pentru că femeia se orientează greu singură. Iar, pe această cale a libertăţii perfecte, trebuie să păşeşti singur. Rezervele sufletului feminin se consumă repede şi, în lipsa unui alt suflet prieten, nu se mai împrospătează. O femeie, oricât ar fi de superioară, dacă nu se ataşează de o conştiinţă masculină cu care să comunice, luând şi dăruind, piere. Mediocritatea biruieşte întotdeauna asupra unei femei singure.

  De aceea – deşi mă doare sfatul acesta, pentru că mi-eşti prietenă -apucă de la început cea de a doua cale, a fericirii prin abrutizare spirituală. Căsnicia e cel mai perfect fapt omenesc, când e concretizarea permanentă şi vie a unei fericiri etice. Şi e cel mai dezgustător când se înfăptuieşte prin laşitatea unuia dintre soţi. Astfel înţeleg eu. Dar tu trebuie să vezi cum văd toţi ceilalţi căsnicia: o întovărăşire arbitrară a doi oameni care nu se cunosc, care sfârşesc prin a se suporta şi chiar împrieteni; o fericire călduţă de cămin, mulţumiri resemnate, emoţii mediocre de-a lungul unui şir de amanţi sau de copii. Totuşi, căsnicia e inevitabilă; sufletul feminin oboseşte repede, iar trupul se insinuează, şi chemările lui nu pot fi înăbuşite.

  Să nu crezi că sunt un mizantrop sau un anarhist. Sunt numai un puritan şi, dacă nu mă răzvrătesc viciile şi greşelile în libertate, mă întunecă şi mă înspăimântă mediocritatea adulterului inevitabil. Am cel mai sincer dispreţ pentru amant, care culege resturile (a fost altul înaintea lui, nu…?) şi profită de inexperienţa sexuală a soţului, sărman funcţionar grăbit să adoarmă după o singură şi pripită îmbrăţişare… Am acelaşi dispreţ pentru soţ, care-şi caută soţie ca să poată avea apartament luxos, mâncare caldă şi copii. Oameni care nu tresar rostind: acesta e copilul meu.

  …Dar am ajuns prea departe, şi nu ştiu unde să mă întorc.

  Pe tine te sfătuiesc să încerci amândouă căile. Urmează pe cea a libertăţii; în curând, te vei simţi sfârşită, deprimată, epuizată. Ai să vrei să-ţi treci grijile şi oboselile asupra unui soţ. Pentru că nu vei avea curajul să pleci singură, te vei lăsa purtată de un tovarăş care acum ţi-e necunoscut. Pentru că nu vei avea puterea să alegi tu soţul dintr-o mie de bărbaţi, te vei lăsa aleasă. Nu trebuie să te simţi jignită. Aceasta e soarta, menirea femeilor. E adevărat, eu am voit, şi acum vrei şi tu, să ajungi o femeie superioară. îţi mărturisesc, faptul acesta ar fi cea mai mare mulţumire a unei anumite părţi din viaţa mea. Dar nu-l văd cu putinţă. Tu ai toate însuşirile şi toate păcatele femeii de elită. Orişicât m-aş trudi vei rămâne capricioasă şi te vei pleca după fiecare înfrângere până la anulare. Tu eşti perfectă lângă mine. Dar drumurile noastre trebuiesc despărţite, mulţi ani. Tu nu vei avea puterea de a trăi liberă aceşti ani. Vei aluneca firesc şi iremediabil în mediocritate. Poate, nu mă vei uita; dar, la întoarcere, nu mă vei mai înţelege… »

  Toate acestea sunt triste, nu? Le îndur şi eu, dar le ascult, pentru că ele sunt mai puternice decât mine; sunt ale destinului, ale sufletului tragic pe care-l desluşesc în lume şi în munţi.

  Tu trebuie să te gândeşti întotdeauna că ceea ce citeşti în paginile acestea au fost scrise de mine; că dacă pe tine te întristează, mie mi-au scormonit visările şi mi-au însângerat sufletul. Tristeţea mea e întotdeauna mai disperată; pentru că mă torturează gândul acesta: un cuvânt, şi tristeţea s-ar preface în bucurii. Dar menirea mea e să nu spun cuvântul.

  X.

  Iartă-mă că ţi-o spun de la început, dar eşti aproape nebun. Ieri am fost la tine, am citit biletul de la uşă şi am ciocănit un sfert de ceas. Erai acasă, pentru că aşa scria în bilet, şi apoi uşa era închisă. Ţi-am strigat de mai multe ori: „Petre, sunt Petre, şi trebuie să-ţi vorbesc.” Sunt sigur că ai auzit. De ce nu mi-ai deschis? Radu mi se plânge că nici pe el nu-l mai primeşti. Iar Nonora te bârfeşte groaznic prin oraş; răspândeşte zvonul că ai înnebunit, că nu mai răspunzi la scrisori, că vrei să pari original. Ce s-a întâmplat între voi? Vă ştiam prieteni. Şi apoi, ce s-a petrecut cu tine…?

  Eu am venit să-ţi comunic un eveniment pe care nu l-a aflat nimeni până acum: logodna mea. Aşa e că par stupid? Dacă mi-ai cunoaşte logodnica, ţi-ai schimba gândul, aşa cum mi l-am schimbat şi eu. Am să fiu fericit; soţia mea mă