Nişka, de mânia tragică pe care o simt deasupra-mi. Oricât m-aş însenina, un cuvânt scris de la tine iar mă tulbură. Lupta începe, şi biruinţa mă dăruieşte după ceasuri lungi, şi când totul a ajuns iar amintire, un alt cuvânt scris o înviorează; şi iar începe lupta…

  E stupid să mă plâng de consecinţele unei hotărâri de ale mele. Eu am voit, eu trebuie să sufăr. E o dovadă de slăbiciune scrisoarea aceasta, care începe cu mărturii; dar ar fi mai mare slăbiciunea dacă nu ţi-aş trimite-o. Nu şterg nimic, ci îţi scriu că dimineaţa, cerul şi scrisoarea ta m-au chinuit amar, disperat, prelung că o agonie. N-am putut citi nimic în acel ceas. Am privit pe ferestruică doi plopi înzăpeziţi, într-o curte albă.

  Nu, Nişka, tulburarea n-a trecut. Eu nu te pot vedea atât timp, cât sărutul final stăruie să mă mustre. înţelege, te rog, şi durerea mea, singur aici, într-o iarnă cu câmpuri, cu petreceri, cu săli luminate până în zori. Eu nu mă pot coborî înainte de un fapt pe care îl aştept, dar nu-l înţeleg.

  Uită tristeţea scrisorii mele; sunt tot atât de puternic, oricâte ispite m-ar încerca. Aminteşte-ţi că tinereţea e o criză; nu supravieţuiesc decât câţiva nebuni, stăpâniţi de patimi sau de încordări eroice. Tu cunoşti hotărârea mea. Acum, cât timp sunt trist şi tulburat, nu sunt erou. Trebuie să ajung. Viaţa mea nu acceptă compromisuri: ori erou, ori anulat.

  De aceea lupt, ca unul care ştie că înapoia lui e moartea, etică, sentimentală sau cerebrală.

  Ţi-am spus prea mult, nu e aşa…?

  Acelaşi prieten.

  VII

  …Am venit la tine, dar am citit acel ciudat bilet de la uşă şi m-am întors. Veneam cu veşti; dar unui înmormântat de viu la ce i-ar mai folosi…?

  Se vorbesc multe prin oraş asupra claustrării tale. Zvonul pornit de la redacţie pomeneşte de o carte pe care o scrii şi care va cuprinde o sută de foiletoane. Dar e un zvon pe care nu-l crede nimeni. Prietenii tăi insinuează că ai fi îndrăgostit şi că, îngâmfat cum eşti, nu vrei să te trădezi. Deşi, singurătatea ta prelungită e atât de vorbitoare…

  Un alt zvon e de-a dreptul ofensator. Se şopteşte anume, mai ales de către colegii din cerc, că eşti nebun. Nu te supăra; eu nu fac decât să reproduc fidelă cele ce-mi ajung la ureche. După socoteala lor, ai înnebunit astă-toamnă, când ai publicat acele pagini de scandal. Nebun erai şi mai înainte, pentru că scriai întotdeauna la persoana I şi pomeneai de tine ca de un supraom, pomeneai de „carnea, sângele şi duhul” tău ca şi cum toţi cititorii ar fi fost obligaţi să le proslăvească. Acestea spun ei, colegii de la cerc. Fireşte, eu nu cred niciunul dintre zvonuri. Cred că vrei să faci o farsă şi să lucrezi în tihnă la unul din mediocrele tale romane. Mi le-ai povestit,' astă iarnă; şi cred că nu se vor vinde.

  Pe mine mă poţi primi, nu? Am şi alte lucruri să-ţi împărtăşesc, care te-ar putea interesa; asupra dragostei lui Bibi, asupra unui domn care mă cere de soţie, asupra unui tânăr drăguţ, cu buze foarte frumoase, care ţi-e prieten etc.

  Fireşte, dacă eşti prost-crescut şi te încăpăţânezi să nu mă primeşti, n-am să mă supăr. Să nu crezi că am să mă neurastenizez de dorul tău. N-am să te mai vizitez, niciodată.

  În orice caz, te pot vesti că aceasta e singura scrisoare pe care o primeşti de la prietena ta, Nonora.

  VIII.

  IX.

  Nu mi-ai spus nimic, prieten eremit şi răutăcios. Eu aştept lămuriri precise, şi tu mă zăpăceşti mai mult. Nu ştiu ce şi cât să înţeleg din scrisoarea ta. Cu cât o citesc mai mult, cu atât sunt mai tulburată. Sunt eu, prietenă, atât de ispititoare? Am rămas împreună noaptea de Ajun şi nu mi-ai spus nimic. Am fost ca doi prieteni vechi şi buni. De ce te-ai schimbat, de atunci? Să fie acel sărman sărut, de care mă căiesc? Dar uită-l, uită-l…!

  Tu, care ai exaltat prietenia, te porţi ca cel din urmă dintre prieteni. Un pretext stupid îţi slujeşte să te îndepărtezi după ce m-ai silit doi ani să gândesc şi să simt ca o tovarăşă de a ta. E atât de greu să înţelegi că sufăr de absenţa spiritualităţii tale, cum ai suferit tu fără Grieg sau fără Comentariul lui Don Quichottel.

  Nu-mi eşti prieten, pentru că mă sileşti să scriu asemenea scrisoare, cu rugăminţi de îndrăgostită. E umilitor. Acum doi ani nici nu ţi-aş fi răspuns după cea dintâi scrisoare a ta. E prea târziu. Iţi sunt prietenă, şi am nevoie de creierul şi sufletul tău. Ştii că sunt femeie, şi încă prea tânără, să pot evolua singură. Nu pot face nimic fără sprijin, fără imbold. Nu pot face nimic mare. înainte de a te cunoaşte, eram nepăsătoa-re şi mă socoteam liberă. Acum, nu mai sunt. Vreau prea mult ca să păşesc singură. Am nevoie de atmosfera pe care o respiri tu, de gândurile şi încurajările tale. Dacă tu vrei să ajungi erou, eu vreau să ajung o femeie de elită. E greu, nu e aşa? De ce nu-ţi aminteşti şi de mine? Car-' ţile pe care te oferi a mi le împrumuta nu preţuiesc nimic, acum, când sunt tulburată de gândul că nu vrei să mă primeşti. Eu nu am să mă realizez prin lecturi. Universitatea nu mi-a dat nimic. M-am schimbat prin tot ce mi-ai comunicat tu, cu vorbă vie, cu fapte, cu îndemnuri. Cărţile le înţeleg alături de tine. Şi le înţeleg numai când nu sunt neliniştită; ca acum, de un prieten pe care îl pierd.

  Aş avea atâtea să-ţi spun, să te întreb… Cum le-aş putea scrie, când eu scriu ca tine, cu expresiile tale?

  Poate mi-ai făcut un mare rău, aceasta ţi-am mai spus-o, învăţându-mă să pătrund oamenii după preocupări, fraze şi conţinutul noţiunilor. Nu mai pot suporta colegii care îmi fac curte,