ascult, întotdeauna. Nu te preface că nu înţelegi. Bănuieşti multe şi poate chiar ghiceşti. Nu aştepta să-ţi dezvălui gândurile mele. Mi-eşti cea mai bună prietenă, dar sufletul meu rămâne al meu, şi mă împotrivesc îndârjit ca un străin – toţi trebuie să-mi fie străini – să-l dezvăluie.

  Singur, nu te uit. în singurătate, nimic nu se uită, ci numai se liniştesc tulburările. Deosebirea este aceasta: că în singurătate pot iubi sau gândi un lucru, calm, senin; în timp ce în mijlocul celorlalţi m-ar sugruma neliniştile, m-ar întuneca până la ură. Nu uit decât amintirile pe care le voiesc uitate. Prietenia noastră rămâne. Deşi, ceea ce mă hotărăşte să nu te mai văd e o călcare a prieteniei. Tu, de ce nu vrei să înţelegi?

  De ce te-am sărutat? Gândeşti că ne mai putem numi prieteni acum, cât timp tulburarea e proaspătă în creierul şi în sângele meu? Tu accepţi promiscuitatea sentimentală; prietenia alături de sărutul pe buze. Eu mă răzvrătesc împotriva ei. Toate prieteniile sfârşesc aici: se împrumută la început cărţi, se ascultă concerte împreună, se prelungesc vizitele până seara târziu, se strânge înfiorat palma prietenei, apoi sărutul sfios, apoi îmbrăţişarea pătimaşă, apoi logodna sau colajul. Prietenia mea trebuie să rămână pură. Nu mă stăpâneşte rigiditatea unei morale mediocre, ci voinţa mea. Eu vreau să îmi rămâi numai prietenă.

  Tu nu poţi să-mi înţelegi disperarea? Şi eu, ca toţi ceilalţi; şi eu, te-am sărutat după o noapte petrecută atât de nou şi de eroic. De ce n-am putut rămâne stăpân până la capăt? Pe tine nu te sufocă mediocritatea acelui sărut? Şi noi, prieteni austeri, vorbiţi de râu şi neînţeleşi în originala noastră puritate, să sfârşim ca oricare dintre ultima mie de perechi universitare? Mă torturează până la obsesie gândul că ne-am lăsat înfrânţi acum. la sfârşit, de mediocritate. De aceea trebuie să ne despărţim, pentru un răstimp.

  Nu vreau să înţelegi greşit despărţirea noastră. Nu se va rupe nimic, nu se va pierde, nu se va încheia nimic. Despărţirea cea mare se va înfăptui în toamnă, când eu voi pleca în Nord, iar tu în vreo ţară caldă, sau vei rămâne aici, cu căsnicia de mediocră şi comodă fericire.

  Vom rămâne câteva luni singuri; eu cu cărţile mele, tu cu prieteniile cele noi. Ne vom scrie, cât mai mult. Dacă îţi trebuiesc cărţi, ţi le voi trimite prin Radu. El e singurul pe care îl primesc, foarte rar, în mansardă.

  Mă întrebi dacă lucrez ceva. Nişka, sunt atâtea lucruri care trebuiesc ştiute… Cărţile sunt mari, multe, ispititoare; nopţile sunt lungi. Anii aceştia i-am petrecut ca să-mi adun ştiinţă. De acum, cine ştie ce voi face. Cel care se opreşte la cărţi e un sărman neputincios; iar cel care trece pe lângă cărţi, un schilod. Drumul meu trebuie să mă ducă acolo unde vreau eu. Ţie n-am să-ţi spun. Aceasta se va şti după cinci, zece sau cincizeci de ani.

  Dar nu e aşa că te plictisesc mărturisirile mele obscure? Rugându-te să înţelegi şi să nu te superi, te salută prietenul tău.

  P. S. Ştii că Radu iubeşte tot mai mult pe Viorica? E ciudat; se apropie doi ani de când a cunoscut-o şi a îndrăgit-o. Radu niciodată n-a fost atât de statornic. S-a schimbat mult. Bea tot mai rar, citeşte. N-are să izbutească să-şi realizeze o viaţă corectă; de aceasta sunt sigur. îi lipseşte ceva, un resort lăuntric sau o axă, sau o noţiune. Nu ştiu. Dar Radu e menit ratării definitive. De aceea te întreb dacă tu ştii ceva de la Viorica.

  Sunt stupid. Am uitat iar că nu vrei să te împaci cu vechea ta prietenă. De ce, Nişka…?

  Prietene, pentru un asemenea fapt să ne despărţim? Sunt atât de tristă… Am suferit, şi nu ştiu cum să-ţi scriu ca să înţelegi suferinţa mea. Tânjeam zi după zi. Mă deşteptam dimineţile, ostenită. Aş fi voit să fug, să fug… Ştiu cât sunt de stupidă să-ţi mărturisesc dorurile mele. Tu ai voit să le împlinesc; dar dacă nu ştiu cum?… Ştiu un singur lucru, pe care ţi-1 împărtăşesc cu rugămintea de a-l înţelege cuviincios: că am nevoie de tine, de apropierea ta, de glasul tău, de trupul tău. Vreau să te simţ vecin. Departe, mă chinui.

  Îndur acum crize pe care nu le înţeleg. Iarăşi te rog: de ce nu vrei să mă ajuţi? Ele au să se limpezească, ştiu; dar dacă mă vor ucide şi pe mine, în acea mediocritate care ne înspăimântă pe amândoi? Te rog să mă ajuţi, să mă aperi. Nu ştiu cum să-ţi scriu; dar am început să mă tem de soartă, de oameni. Mă simt iarăşi slabă şi nici nu mai pot râde ca altădată, nu mai mă pot preface. Altădată eram tristă, şi toţi mă socoteau neastâmpărată, uşoară, nepăsătoare. Acum, toţi înţeleg că sunt tristă. Cine ştie ce bănuiesc. E jignitor, şi pentru mine, şi pentru tine.

  Crezi că pe tine nu te bănuiesc toţi că eşti îndrăgostit şi suferi în singurătate? îţi spun aceasta ca să înţelegi că pustnicia ta e absurdă şi primejdioasă. Ai să te surmenezi, şi n-ai să poţi scrie niciuna din cărţile pe care le-ai făgăduit. Şi apoi, eşti stupid; pentru o nevinovată şi de mult trecută sărutare – să ne despărţim?… Dar eu am uitat; nu mai sunt tulburată nici de amintire. Tu, dacă ai cu adevărat voinţă, uită. Primeşte să ne întâlnim iar, şi iar să petrecem ca doi bum prieteni.

  Îţi strânge mâna, Nişka.

  P. S. Nu-mi scrie, te rog, nimic de Viorica. Pe Radu l-am văzut de câteva ori, dar n-am surprins nimic deosebit.

  VI.

  Nişka, am citit scrisoarea ta în cea mai frumoasă dimineaţă de iarnă, în cel mai alb oraş. Dacă ai şti cât m-ai ispitit să cobor jos, în curtea cu zăpadă, pe străzile cu soare, cu pomi, cu perechi fericite… Nişka, m-am chinuit iarăşi, cu amintiri întunecând seninătatea rafturilor. Eu, care mă socotisem aproape liniştit, şi-mi făgăduiam să te întâlnesc… Mă înspăimânt,