Îţi vestesc un singur termen: cinci zile. Trebuie să-mi scrii şi apoi să-mi comunici ziua şi ceasul când mă primeşti. Poate vin şi cu Bibi. Va fi o intrare cumplită; prudenţă…

  Până atunci, salutări de la Nişka.

  P. S. Nu socoti scrisoarea aceasta o declaraţie.

  Nişka, vrei să-ţi scriu, de data aceasta, o scrisoare sinceră? Sau preferi scrisorile de astă-vară, sprintene şi „literare”?

  N-am vrut să te văd, pentru că experienţe de mult bănuite şi încurajate ameninţau să-mi tulbure hotărârile. Poate n-ai să înţelegi nimic; până în noaptea Ajunului, mă stăpâneam şi mă înfrângeam fără îndoiala biruinţei. De atunci, criza s-a întrecut; a primejduit roade pe care le aştept, a slăbit paşii pe un drum care mă va duce departe. Tu nu bănuieşti roadele eroismului meu şi nu cunoşti drumul. Nimeni nu-l cunoaşte. Nişka, nici ţie nu ţi-1 voi destăinui. Farmecul se înzeceşte în tăcere.

  Ştiu că te vei plânge de obscuritate, de alegorism excesiv, de neprie-tenie. Nişka, îţi sunt cel mai bun prieten, pentru că îţi sunt mai mult. Dacă am rămas departe de tine atât timp, am făcut-o pentru a mă pregăti la un fapt mare. Tu iubeşti faptele mari. Aşadar, nu mă poţi mustra. Cre-de-mă, ţi-am simţit şi eu – deşi fără lacrimi – lipsa. Dar m-am înfrânt. Trebuie să rămân eu însumi, nu e aşa? Spune, Nişka…

  Nu ai dreptate să-mi aminteşti noaptea de Moş Ajun. Nu am uitat nimic. Nici venirea ta în amurg, cu obraji de ger; nici rătăcirile pe la librării, ca să-ţi aleg cărţi de daruri; nici privirile celor din cofetăria caldă, care ne socoteau logodiţi, pentru că tu râdeai prea mult, iar eu îţi cumpăram prea multe prăjituri; nici ceaiul din mansardă, prelungit cu vin vechi… Ai venit la cinci, ai plecat a doua zi… Pentru mine, ceasurile acelea au însemnat prea mult. Ştii, după miezul nopţii, când tu dormitai zâmbind, iar eu îţi povesteam din Soren Kierkegaard… îmi spuneai că eşti fericită şi neliniştită. Nişka, nu te-ai purtat ca o prietenă; m-ai lăsat să cred multe, multe…

  …Şi venirea lui Radu, aproape de două, şi râsul nostru stingherit când ne-a insinuat o logodnă pe care am fi săvârşit-o tainic… Tu ai înţeles de ce râdeam noi atât?… Şi apoi, vizita la cerc, sala cu perechi noi, străine şi fericite. Preşedintele bolnav, comitet nou, studente din anul întâi, pe care nu le cunoşteam, studenţi din anul întâi, care ne priveau obraznic. Câţi mai rămăsesem din vechiul cerc?… „Florenţele” căsătorite, Nonora asimilată Societăţii mediciniştilor, Gaidaroff, Viorica, Măriuca, Bibi… Nu mai eram decât noi şi încă acei trei studenţi mediocri de la Drept. Ţi s-a strâns inima… Şi mie, Nişka. Dar dacă astfel trebuie să se petreacă faptele? Ei erau fericiţi. Aşa eram şi noi, şi aşa suntem când ne întâlnim; dar nu cu ei. Şi ar fi stupid să ne întristăm, să lăcrămăm pe un trecut. Nu putem rămâne întotdeauna în anul întâi…

  Sunt tot atât de stupid şi eu, care filosofez nostalgic, în loc să încerc a-ţi scrie o scrisoare frumoasă. Ar trebui să povestesc, numai pentru noi doi, întoarcerea acasă, aproape de zori, bucuroşi că rămânem iarăşi singuri. (Ţi-ai amintit întoarcerea de la mănăstire, cu aceleaşi bulevarde reci?) In mansardă era cald, şi vin mult, şi prăjituri. Socoteam că vom întârzia de vorbă până dimineaţa. Dar n-a fost aşa. Ai adormit cu mâna sub obraz, aşa cum făceam eu în copilărie. Buclele scurte fermecaseră perna. De ce nu mă întrebi cum am dormit eu atâtea nopţi pe aceeaşi pernă, cu aceeaşi pijama?… Ai adormit, şi mâinile tale în mâinile mele; tu pe pat, eu pe jeţ…

  A fost original, pur şi aspru; aşa cum iubesc eu să fie prietenia. S-a petrecut, dimineaţa, un singur gest, care m-a înspăimântat. Spunându-ţi că sărutul nebănuit, izbucnit spontan şi dureros de lung, aproape de despărţire, a fost pricina claustrării mele, ai să înţelegi? Ne-am sărutat, Nişka; şi nu ca doi prieteni; şi nu capricios, senzual, provizoriu. Ne-am sărutat…

  Iartă-mă, Nişka, dacă te fac să roşeşti. Am scris acestea ca să-mi înţelegi singurătatea şi să bănuieşti îndurările mele. Am îndurat şi eu, Nişka, mult; am îndurat cu ochii aprinşi, cu pumnii frământaţi, cu umerii încordaţi la masa de lucru. Totul trebuia să-şi recâştige vechiul echilibru. Şi eu aveam mult de scris, multe cărţi care trebuiau citite, multe viziuni care trebuiau uitate.

  Criza nu e, încă, trecută. Prietenă bună, n-ai să te superi dacă îmi voi păstra, încă, singurătatea. Tu mă vrei mare, nu e aşa…?

  După cum ştii, nu primesc pe nimeni. Voi citi cu bucurie tot ce-mi vei scrie. Aştept. Dacă, însă, tu înduri nostalgii prea deprimante, spune-mi. Te voi vizita. înainte de liniştea mea, trebuie să împlinesc liniştea prietenei. Plânsul tău e copilăresc şi stânjenitor. De ce nu ai reacţionat împotriva familiei care te-a ţinut prizonieră? Şi apoi, de ce să plângi, când eşti, încă, atât de tânără…?

  Prietene, scrisoarea ta m-a îndurerat. Nu-mi lămureşti nimic. Nu ştii că înţeleg greu fără tine?… De ce nu mă laşi să vin? Eu cred că mi-ai scris ca să mă necăjeşti sau să mă ironizezi. Sufăr mult, singură. înainte îţi ceream ţie sfaturi. Acum, cui să le cer? Ai minţit spunând că-mi eşti prieten. Mi-ai făcut, fără să ştii, cel mai mare rău; m-ai apropiat de tine, de gândurile tale, de preţuirile tale, şi apoi m-ai lăsat singură. înapoi, nu mă pot întoarce. Nu mai pot fi cea de acum doi ani. Şi sunt atât de tristă… Şi plâng, amintindu-mi fapte de pe timpul când eram prieteni buni. Fireşte, toate acestea au să treacă. De ce nu vrei să mă ajuţi şi tu? Eşti dator prieteniei faţă de.

  Nişka.

  IV.

  Nişka, eu trebuie să rămân singur, oricât te-ai supăra tu. Pentru că aceasta e voinţa mea, pe care o