Am fost şi la schit. „De ce să plâng?” mi-am spus revăzându-mi chilia. Şi n-am plâns.

  La schit, singurătatea mi se însenină. Dar a fost numai o criză, care m-a tulburat mult. Nu disperam, cu pieptul ros de dor nemărturisit. Gândind la durere, iar nu la dragoste, îmi aminteam: totul trebuie să treacă…

  XXIII. MEDITAŢIE PENTRU DOUĂ TOAMNE.

  Cea dintâi toamnă începuse cu chemări pe sub castanii umezi, de-a lungul bulevardelor. Cealaltă, cu ambiţii şi nelinişti de muncă istovitoare, amară în spasmul ei încăpăţânat până la nebunie. Acum, s-a pogorât iar seninul. Dar mi-e teamă. Bănuiesc ascunşi în suflet nori de furtună. Tot ce am făcut până acum, apropierea lentă şi dureroasă de acea făptură pe care îmi place a o numi erou, s-ar putea nărui. De aceea mi-e teamă; de suferinţele mele care îşi cer rodul.

  Acum, toamna mă chinuie mai mult şi mai adânc. Nimeni nu poate afla. Nişka mă întovărăşeşte în rătăcirile mele, departe de oraş. Câmpurile se înăspresc, pădurile se însângerează. Nişka mă socoteşte cel mai bun prieten pe care îl poate avea o fată. A început să creadă că orice nădejde de mai mult e deşartă. Gândul acesta a întristat-o mult. Iar eu îi sunt tot mai aproape de suflet, şi sufletul ei creşte din seminţele duhului meu.

  Alături de viaţa dură, începută în fiecare dimineaţă cu aceeaşi îndârjire, sfârşită după miezul nopţii cu hotărârea celui care ştie că odihna se va pogon o dată cu moartea, îmi vieţuiam viaţa cunoscută de ceilalţi. Publicam ce era mai puţin viu, mai puţin original, mai puţin preţios dintre paginile scrise. Celelalte erau confesiuni stranii, dureroase, enigmatice. Cine le-ar fi primit să le tipărească?

  Simţind apropierea eroismului, mă observam cu o grijă supărător de pretenţioasă. Nişka îşi păstra acelaşi loc; lecturile anevoioase se prelungeau cu aceeaşi stricteţe; golurile culturii erau umplute cu aceeaşi metodă. Mă supravegheam etic, ştiinţificeşte, sentimental. Vieţuiam într-o continuă febră cerebrală. Mă voiam om depăşit. Cele ce am îndurat, experienţele ultimilor ani, singurătatea nemiloasă, taina, îmi colţu-raseră faţa. Oasele începeau să se rânduiască altfel. Şi privirile se schimbaseră. Liniile, cuta sprâncenelor, fruntea purtau fiecare o mască. Nimeni nu putea pătrunde dincolo. Mă osândisem, prin taina care mă sfâşia, unei singurătăţi austere, fără sfârşit.

  Eu aşteptam un fapt hotărâtor. Renunţarea se împlinise. Aşteptam încă o ispită, care să o întărească. în durerea supremă, se va lumina sufletul eroic. Faptul putea fi pricinuit de întâmplare sau de voinţa Niş-kăi. Dacă el nu s-ar întâmpla încă un an, până la plecarea mea, biruiam.

  Cele ce scriu sunt încă atât de proaspete în minte… Dacă aş continua, n-aş mai scrie povestire, ci jurnal.

  Iată, acesta sunt acum: bărbatul care-şi aşteaptă ultimul salt. Afară, pe câmpuri, pe străzi, e toamna. Aici, în mansardă, sunt eu. Puţin îmi pasă de toamna de afară, atât timp cât eu nu sunt încă împlinit. Neliniştea de până acum a făcut loc spaimei aşteptării. Aştept halucinat. Şi nu ştiu ce aştept, după cum nu ştiam nici acum două toamne.

  Titlul acestui capitol e fals. Nu voi scrie aici nici o meditaţie. Cu această pagină se încheie povestirea celor doi ani de experienţe, de chemări şi de biruind asupra slăbiciunilor. Nu ştiu cum se va sfârşi. Nu cunosc, adică, amănuntele; pentru că izbânda va trebui să fie de partea mea. Biruinţa finală e singura care dă sens şi preţ unei hotărâri. Până atunci, sunt osândit neliniştilor şi aşteptărilor care mă străbat zi şi noapte.

  După ploaie, cerul e vânăt. Ferestruicile sunt încă îmbrobonate. în curând, voi aprinde lampa. îmi ajung zgomote din stradă. De la masa mea zăresc doi plopi zdrenţuiţi, departe, într-o curte necunoscută. Plopi pe care i-au privit adolescenţa mea.

  Nu mă exalt retoric, nu scriu aici laude toamnei şi nu insinuez nostalgii. E destulă tristeţe în mine. Dar poate e tristeţea celui care înţelege… ' Cu faţă liniştită, cu pumni strânşi, între cărţi, aştept.

  SFÂRŞITUL PĂRŢII I.

  PARTEA A DOUA.

  SCRISORILE.

  Prietenul meu, de ce nu mă laşi să te văd? De ce fugi de mine?

  Eu nu ştiu să scriu; am suferit mult, şi sufăr acum iar că nu-ţi pot spune nimic. Tu îmi ascunzi ceva. Dacă ai să mă laşi mult timp singură, am să mă îndrăgostesc de amintirile noastre şi am să plâng. Nu poţi bănui cât am îndurat eu, alături de o familie mediocră şi fericită, care m-a ospătat de sărbători. M-au îndrăgit toţi: mamă, fiică, fiu, nepot. Cine ştie ce pun la cale. Şi voiam să râd, să fiu veselă, să le mulţumesc. De ce nu ne-am întâlnit? Nu aş fi plâns atât. Nu ştiam nici eu de ce plâng. Poate de ciudă că se sfârşeşte încă un an. Nu ştiu, nu ştiu. Tot ce ştiu e că m-am gândit mult la tine, la tovărăşia noastră, la Iaşi. Şi mi-ai fost nesuferit, pentru că m-am gândit prea mult la tine şi am vorbit de tine, şi ţi-am împrumutat cuvintele, scrisul. Ştii că, fără să observ, mă trudesc să scriu ca tine…?

  Nu înţeleg de ce te-ai închis în casă şi nu mai îngădui prietenilor să te vadă. Nici Radu nu înţelege. Aştept să-mi scrii. Vieţuiesc aproape singură. Familia care m-a stăpânit, prizonieră, în timpul sărbătorilor, mi-a pierdut urma. Am stat o săptămână la Bibi. Ştii ce făceam în loc să ne pregătim licenţa? Vorbeam de tine. Eşti revoltător; dar numai atât. Pentru că adversarii tăi erau un volum gros de texte româneşti sec. XVI şi Histoire de la langue. Nu fii prea măgulit de izbândă.

  Tu lucrezi ceva? Poate vizitele mele nu ar fi fost nici pea dese, nici prea lungi. Nu te-aş fi făcut să-ţi pierzi mult timp. Voiam să te văd, să-ţi spun cele ce bănuiesc în jurul gândurilor familiei care m-a îndrăgit. Am fi stat amândoi, în odăiţa ta caldă… Ar fi fost